Mai bine nu

Un pension de domnişoare – Charlotte Bronte

Am citi acestă carte cu vreo trei săptămâni în urmă, când, sătulă de experimente, am decis să mă refugiez pe tărâmul sigur al literaturii victoriene. Charlotte Bronte figura de mult printre scriitoarele mele preferate, aşa că lectura unei cărţi de-a ei nu putea să-mi aducă decât bună-dispoziţie… credeam eu. Eşec total. În locul unui roman bun, captivant, am dat de o carte capabilă să provoace durere de cap şi atât. Cine ar analiza-o pe Bronte strict din prisma acestui roman ar cataloga-o, fără îndoială, drept o scriitoare limitată, din toate punctele de vedere.

Romanul îl are în centrul său pe William Crimsworth. Orfan, crescut de rude, acesta îşi compromite un viitor strălucit în clipa în care refuză căsătoria cu una dintre verişoarele sale. Abandonat de protectori, îşi caută refugiul la fratele său, Edward Crimsworth.  Decide să se orienteze spre comerţ şi lucrează, timp de mai multe luni, ca funcţionar  în întreprinderea fratelui său.

Relaţia dintre Edward şi William, rece oricum, devine pe măsură ce săptămânile trec tot mai tensionată. În cele din urmă o înfruntare nu mai poate fi evitată, iar personajul principal decide să o ia de la capăt din nou, de data aceasta în Belgia. Se anagajează profesor la o şcoală de băieţi, însă datorită talentului său este curând solicitat şi de şcoala învecinată, un pension de domnişoare. Iniţial lucrurile merg bine: William se implică în munca sa şi se bucură de libertatea nou-dobândită. Apoi însă se îndrăgosteşte de Zoraïde Reuter, directoarea pensionului, însă relaţia dintre cei doi nu se concretizează. Zoraide se dovedeşte o persoană meschină, prefăcută şi interesată.

Aşa cum era de aşteptat, în acet punct al poveştii intervine cel de-a doilea personaj feminin, Frances Evans, o tânărăr orfană, plină de calităţi, dar lipsită de posiblităţi materiale. William se îndrăgosteşte de ea, şi în final cei doi se căsătoresc şi trăiesc împreună până la adânci bătrâneţi, într-o atmosferă plină de moralitate, cumpătare şi simplitate.

Am omis deliberat cuvântul fericire în fraza de mai sus. Nu este un cuvânt pe care să îl pot folosi în descrierea destinului personajelor principale. Bronte pare că le refuză protagoniştilor dreptul la fericire, care devine un ideal care nici nu poate fi adus în discuţie. În carte e mereu vorba de moralitate, simţul răspunderii şi alte valori importante la acea vreme. Toate bune şi frumoase, doar că pe mine ideea unei vieţi sub semnul lui „trebuie” m-a scos din sărite. Pot să înţeleg că atunci, poate mai mult decât acum, viaţa oamenilor din clasa de mijloc era guvernată de nişte reguli stricte. Neavând nimic de valoare, se transformau pe ei înşişi în valori, exemple de cumpătare, moralitate, seriozitate. Doar că Bronte duce toate aceste idei la extrem. Personajele ei devin nişte marionete, incapabile să simtă altceva decât chemarea datoriei.

Un alt aspect care m-a enervat a fost tonul cărţii. Abundă de patriotism dus la extrem şi de atacuri directe la alte popoare şi cultura acestora. Flamanzii sunt catalogaţi drept aroganţi şi proşti iar religia catolică este este condamnată în ultimul hal. Ideea care se desprinde este că Anglia este singurul loc din lume unde merită să trăieşti, singura ţară care şi-a păstrat valorile intacte.  După mine, o groază de tâmpenii care distrug un roman şi aşa slab.

Verdict: o carte de necitit!

6 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.