Anii-Virginia Woolf

În „Anii” am reîntâlnit acea tendinţă a Virginiei Woolf de a compresa timpul. Se pare că scriitoarei îi sunt mai mult decât suficiente câteva fragmente disparate din viaţa unor oameni, pentru a alcătui povestea unei familii. Din acest punct de vedere, romanul se aseamănă mult cu un puzzle incomplet, al cărui farmec constă tocmai în faptul că ne perimte să ne imaginăm piesele lipsă.

Ar fi o nedreptate să spunem că romanul prezintă doar povestea unei familii. El prezintă povestea unei lumi, schimbările care au loc de-a lungul a mai bine de jumătate de secol. Astfel, deşi membrii familiei Parginter sunt personajele centrale ale romanului, ele nu dobândesc propriu-zis o identitate. Destinul lor este destinul tuturor oamenilor din acea perioadă: colonelul Parginter, bătrânul cap de familie prea puţin ataşat de rude şi totuşi incapabil să se rupă de ele; Edward Parginter, studentul ambiţios ; Kitty, tânăra nemulţumită de obligaţiile care derivă din statutul ei social; North, cutezătorul, omul dornic să exploreze; Eleanor, tânăra devotată familiei.
Bineînţeles, statutul personajelor se schimbă de-a lungul anilor. Kitty devine Lady Lasswade, răsfăţată şi admirată în toate cercurile londoneze, în timp ce Edward, dezamăgit în iubire, se retrage tot mai mult în studiile sale. Singurul personaj cu o evoluţie constantă este Eleanor Parginter. Într-o lume în continuă schimbare, Eleanor se adaptează fără a-şi trăda felul de a fi. Devine adultul senin, mulţumit de propria viaţă, dedicat familiei, plăcut de toţi.

Scena finală a romanului reuneşte toate personajele. Este un spectacol al contrastelor, o întâlnire dintre două lumi incompatibile. Astfel îi avem pe de o parte pe Eleanor, Edward şi Kitty, acum îmbătrâniţi prizonieri ai unor convenienţe şi al unui mod de gândire „învechit” şi pe de altă parte personaje din generaţia tânără, precum Peggy şi North cărora asemenea reuniuni între bătrâni nu le provoacă decât stânjeneală şi plictis.

Nu ştiu care a fost intenţia scriitoarei, însă mie cartea mi s-a părut portretul trist al propriei noastre situaţii, ca oameni. Ne făurim un destin, ne îmbătăm cu vorbe , ne credem, poate, superiori altora, iar până la urmă devenim cu toţii nişte bătrâni ridicoli, care moţăie la reuniuni şi se complac cu amintirea unui trecut „glorios”.