Arta conversaţiei-Ileana Vulpescu

Un roman a cărui lectură am amânat-o de ani de zile. Ani de zile cartea a rămas un titlu oarecare într-o bibliotecă. În cele din urmă întâmplarea mi-a îndrumat paşii. Dar, poate mai mult decât întâmplarea, constatarea că, tot citind autori străini, am ajuns să subminez valoarea literaturii autohtone. O opinie care, departe de a ilustra erudiţia, reflectă pur şi simplu limitarea în gândire a individului. Aşadar, am început să (re)citesc autori români. Şi astfel m-am „lovit” de Ileana Vulpescu şi a ei „Artă a conversaţiei”.

Primele 100 de pagini mi s-au părut insuportabile. Acţiunea nu se lega, monologul interior al personajului părea că nu-şi are sensul. Apoi ceva s-a întâmplat. Ceva din tonul cărţii a găsit ecou în inima mea. Dar mai mult decât atât, romanul a imprimat un nou ritm vieţii mele. Pentru prima dată, de când mă ştiu, m-am simţit tentată să zăbovesc asupra paginilor, să le recitesc, să „absorb” cât mai mult din roman. Căci romanul este un model de viaţă în cel mai înalt sens. Prezintă destinul unei femei normale. Sînziana Hangan nu se detaşează nici prin fizic şi nici chiar intelectual de celelalte personaje, beneficiază însă de o luciditate exemplară, de o extraordinară capacitate de analiză şi de o puternică fidelitate faţă de propriile concepţii de viaţă.

Destinul Sînzienei este cel al femeii care învăţat să se plieze circumstanţelor, rămânând, mai presus de orice, ea însăşi.

Rezumatul cărţii nu se impune. Reproduc, în schimb, câteva citate care m-au marcat.

“Omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi. Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi-o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Nu-ţi poţi închipui cum se şterg din tine senzaţiile… E de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi într-o zi că numai spiritualitatea rămâne într-o iubire.”

“Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine strâns de principiile logicii şi ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara lor.”

“O parte din om se conjugă cu verbul “a avea”, cealaltă parte se conjugă cu vervul “a fi”; important este ca partea lui “a fi” să fie măcar egală cu cea a lui “avea”. Cei pentru care “a fi” atârnă mai mult decât “a avea” sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de o incurabilă orbire spirituală.”

“Iertarea nu schimbă şi nu şterge faptele.”

„În viaţa căsniciilor, vasele cârpite nu ţin, fiindcă în ele se găteşte.”

„E bine ca omul să ştie ce vrea în viaţă şi că e cu atât mai bine cu cât ştie mai devreme.”
„Lipsa de educaţie poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă şi mamă ţi-ar fi maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine o vreme când mintea proprie îţi este un educator suficient.”

“Amorul şi gripa se tratează cu patul.”

„Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.”

“În viaţa asta, numai pe mine contez ca partener permanent al meu însămi. Şi nu vreau să-mi fie niciodată nici ruşine şi nici scârbă de mine însămi.”

În ciuda numeroaselor subiecte de reflecţie pe care le oferă, romanul este totuşi de o surprinzătoare omogenitate. Aparent, ţi se relatează doar povestea unei vieţi. Indirect însă, îţi este insuflată dorinţa de a-ţi analiza propria viaţă precum şi ideea că o viaţă lipsită de spectaculos oferă cele mai mari satisfacţii.

Pentru mine, „Arta conversaţiei” a marcat un punct de cotitură. M-a făcut să-mi privesc viaţa din altă perspectivă şi m-a făcut să înţeleg că o viaţă simplă nu împiedică, ci stimulează desăvârşirea spiritului. Căci numai un om care decenii de-a rândul şi-a croit drum prin viaţă poate cunoaşte, în cele din urmă, satisfacţia de a-i fi înţeles mecanismele.