Badenheim 1939 – Aharon Appelfeld

Mereu am crezut că anumite cărţi, cu precădere cele care abordează subiecte „dureroase” cer o anumită stare de spirit, o dragoste pentru tristeţe care te face să apreciezi dramaticul şi să te pierzi în el. Am început „Badenheim 1939” pentru că simţeam că este vremea unui asemenea roman. Vroiam să plâng, să mă simt oripilată, să mă pierd în contemplarea unui trecut ruşinos. Am început să citesc şi curând mi-am dat seama că romanul lui Appelfeld nu era ceea ce căutam. Dramatismul poate fi acceptat, în cazul meu poate să atragă chiar, în doze moderate. „Badenheim 1939” nu este însă un roman dramatic. Nu veţi găsi poveşti cu evrei arşi de vii sau alte variaţii pe temă. La început surprinde, apoi amuză. Sfârşitul consternează. Şi totuşi „Badenheim 1939” m-a marcat. M-am aşteptat la un roman dur. Nu l-am primit. Am primit în schimb o perspectivă nouă asupra lumii în general şi asupra evreilor în special.

Aşa cum sugerează şi titlul, acţiunea romanului are loc în anul 1939 într-un mic orăşel austriac numit Badenheim. Este locul în care an de an se adună vizitatorii pentru a asista la serbările organizate de excentricul Dr. Pappenheim. Încă înainte ca cititorul să se familiarizeze cu acţiunea, el este captivat de atmosfera de vacanţă emanată de carte. Viaţa decurge leneş, urmând un tipar dinainte stabilit. Oamenii se dedică unor plăceri inofensive, visează la atracţiile viitorului festival, se plimbă, înoată sau iubesc firesc. Badenheim este un loc de evadare, un spaţiu liniştit unde până şi prostituatele au fost asimilate, devenind fete agreabile care se plimbă după-masa cu umbreluţe de soare şi răsfaţă cu bomboane copiii pe care nu au putut să-i aibă.

Festivalul în sine are mai mult aerul unei petreceri în familie, unde toate rudele se cunosc între ele. Muzica, recitările sau discuţiile profunde oferite de artişti sunt eclipsate de destinul acestora. În acest context, zvonurile despre necesitatea înregistrării tuturor evreilor sunt privite mai degrabă cu amuzament. Într-un spaţiu în care majoritatea locuitorilor sunt israeliţi, întreaga poveste devine prilej de glume uşoare. Austriecii sunt, până într-un anumit punct, adevăraţii toleraţi, dar  aceste mici discriminări se fac într-un mod care nu lasă loc de interpretări: în Badenheim toţi oamenii sunt prieteni şi nimic nu este mai important decât fericirea colectivă.

Măsurile împotriva evreilor se înăspresc pe nesimţite. Oamenii sunt blocaţi în Badenheim, orice contact cu exteriorul este interzis. Treptat încep să circule zvonuri despre o mutare în masă, o „reîntregire istorică” cu evreii din Polonia. Departe de a stârni panică, acest zvon naşte entuziasm. Polonia devine o ţară a tuturor posibilităţilor, o prelungire a Badenheimului unde oamenii îşi vor putea duce traiul de până atunci, vorbind însă idiş şi bucurându-se de frumuseţile unei lumi noi.

Cu adevărat dramatice devin lucrurile abia în clipa în care accesul alimentelor în oraş este oprit. Într-o primă fază această măsură nu naşte decât un nou val de entuziasm. Hotelul îşi deschide cămările de provizii, au loc mici orgii cu prăjituri şi cidru. Abia în clipa în care şi aceste rezerve, prost raţionalizate, ameninţă să se termine, panica izbucneşte. Este însă o panică reţinută, fundamentată mai mult pe absenţa bunurilor de lux decât pe conştientizarea unui deznodământ tragic. Oamenii deplâng lipsa ţigărilor, vandalizează o farmacie pentru a face rost de narcotice, se ascund în tăceri tot mai lungi însă continuă să pozeze. Disperarea şi entuziasmul cresc în egală măsură. Plecarea în Polonia este dorită cu ardoare.  Dar când trenul soseşte, iluzia moare, iar în faţă rămâne doar realitatea. O realitate imposibil de îndulcit: „Dar mirarea le-a fost brusc curmată. O locomotivă, o locomotivă cuplată la patru vagoane de marfă împuţite, s-a ivit de după dealuri şi s-a oprit în gară. Apariţia ei era atât de neaşteptată, de parcă ar fi irupt dintr-o crăpătură a pământului. […] Cu toate acestea, doctorul Pappenheim găsi timpul să mai facă o remarcă:

-Dacă vagoanele sunt atât de înfiorătoare, înseamnă că nu avem de făcut un drum prea lung.”

„Badenheim 1939” a reprezentat pentru mine o revenire la realitate. După Holocaust tendinţa de a privi evreii ca un grup compact şi atât s-a accentuat. Fie că sunt reprezentaţi ca un popor oprimat, sau din contră, ca nişte falsificatori ai istoriei, evreii şi-au pierdut individualitatea. Când spui „evreu” te referi automat la o intreagă istorie. „Badenheim 1939” ne vorbeşte însă despre oamenii care au scris această istorie. Oameni cu defecte mai mult sau mai puţin pronunţate, cu vise şi destine. „Some critics have attacked Appelfeld for his negative portrayal of the characters, claiming that by doing so the text is implying that the European Jews were somehow deserving of their fate.” Iată o afirmaţie cu care nu pot fi de acord. Appelfeld preia clişeele, le distruge, şi modelează oameni în loc. O carte despre acţiuni inumane îşi pierde astfel caracterul abstract. Citind „Badenheim 1939”  am am asistat la un spectacol în care măşti purtând numele de „evreu” cădeau, pentru a lăsa loc lui Dr. Pappenheim, Martin, Trude, Sally, Gertie .Unei întregi lumi, dispărute pe vecie…