Bozo şi cu mine – Carsten Wunn
De o vreme încoace pisicile mă „persecută” în toate modurile posibile. La Tomata pe blog a apărut un post cu o felină adorabilă, în faţa scării şi-au stabilit domicilui temporar trei pui imposibil de ignorat, iar zi de zi vreo zece mâţe negre îmi străbat calea. În mijlocul acestei nebunii, nu puteam să citesc decât… o carte despre pisici, bineînţeles.
Carsten Wunn s-a dovedit o alegere ciudată, însă cum nu se poate mai inspirată. Ciudată, pentru că romanul aminteşte vag de o poveste pentru copii mici. Înspirată pentru că, în ciuda acestui fapt, te acaparează.
Aşa cum sugerează şi coperta, romanul ne vorbeşte despre o pisică, dar nu o pisică oarecare, ci Bozo, o mâţă cu foarte multă personalitate. Vorbeşte, bea şampanie, urmăreşte meciuri de fotbal şi are un real talent de a-şi enerva stăpânul, nefericitul Carsten Wunn.
Cu Bozo viaţa este orice, numai monotonă nu. Răsfăţată, voluntară şi cam prostuţă, mica pisicuţă intră din belea în belea. Umple naratorului casa de motani, se îmbată şi sabotează un eveniment important, îşi atrage ura colectivă în clipa în care joacă un rol cam neinspirat într-un film. Totuşi Bozo are şi latura ei simpatică. De fapt, de cele mai multe ori, e irezistibilă. Acesta este probabil motivul pentru care Carsten nu poate fi niciodată supărat pe ea prea mult timp. O dezaprobă, dar o protejează şi chiar… dă în mintea ei. Proastă decizie, după cum se va dovedi ulterior. Ideile pisicii îl vor duce pe naratorul nostru prin toată Germania, iar, într-un final (ne)fericit, tocmai în cosmos.
Pe de altă parte, ar fi o nedreptate să spunem că Bozo şi Carsten nu formează o echipă pe cinste: sunt fani ai mâncării, ai televizorului, adoră să nu facă nimic şi trăiesc o dramă de proporţii în clipa în care telecomanda rămâne fără baterie. Nu în ultimul rând, iubirea pare să-i ocolească cu încăpăţânare pe amândoi: cotoi lipsiţi de stil şi femei intolerante sunt singurele persoane de sex opus care aterizează sporadic în destinul pisicii şi al stăpânului. Dar toate lucrurile vin la timpul lor… În final Bozo îşi găseşte perechea în persoana unui minunat motan albastru, iar şi pe Carsten fericirea îl pândeşte din umbră. Păcat doar că iubirea cere mici sacrificii.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am bucurat enorm când am dat de această cartea. „Bozo şi cu mine” s-a dovedit un pretext excelent ca să mă întorc la lecturile „neserioase” ale copilăriei. Mărturisesc că la unele pagini am râs cu lacrimi. Amestecul fin între ironie şi umor m-a cucerit instantaneu. Însă mi-au trebuit câteva zile bune ca să desluşesc adevărata esenţă a cărţii. Critică socială… un subiect demodat şi uzat, până când Wunn reinventează întregul concept, propunându-ne o lume cu susul în jos unde pisicile fac pe psihologii, blind-date-urile (aproape că) se termină cu o cerere în căsătorie, iar proteii de peşteră sunt vedete în sport. Scenariu apocaliptic sau doar o viziune amuzantă asupra realităţii? Cititorul este liber să aleagă. Un fapt este cert: „Bozo şi cu mine”, reuşeşte performanţa de a-ţi aduce zâmbetul pe buze. Suficient pentru a clasifica acest roman drept „reuşit”.