Casa de pe colină-Cesare Pavese

În ultima vreme nu mai am noroc la cărţi … Sunt sătulă de romane relativ bune care însă nu mă mai atrag. Citesc rapid, adaug nume pe o listă şi atât. Mi-e dor de vremea când citeam cu pasiune, când lectura reprezenta o evadare, când devoram zeci de pagini în pauzele dintre ore, spre mirarea colegilor prea puţin toleranţi la astfel de „excentricităţi”.

Într-o asemenea „pasă” nu mai am pretenţia de a fi obiectivă în ceea ce priveşte calitatea „Casei de pe colină”. Am apreciat-o pentru atmosferă, nu pentru conţinut. Cartea mi-a lăsat acea senzaţie bizară pe care o ai atunci când te plimbi prin ceaţă: realitatea palpită în jurul tău, dar contururile ei sunt estompate. Lumea există, dar tu te deplasezi în afara ei. Cam aşa se desfăşoară şi viaţa personajului principal, Corrado. În jurul său, războiul distruge oraşe şi vieţi, dar în universul limitat al colinelor ce înconjoară Torino, personajul este mai puţin decât un martor. Face plimbări lungi cu câinele său, Belbo, asistă la întrunirile unui grup de partizani, îşi redescoperă o iubită din tinereţe şi revendică fără prea mult entuziasm paternitatea fiului acesteia.
Asociat cu membrii grupării, Corrado fuge în satul său natal. Drumul îl poartă printr-o Italie cotropită de război, agitată de zvonuri contradictorii şi distrusă de atacuri nocturne.
Ajuns la familia sa, Corrado îşi continuă viaţa în afara vieţii. În timp ce sub ochii săi o lume se destramă, personajul admiră colinele şi gustă singurătatea.

Părerea mea este că romanul nu îşi justifică dimensiunile (şi aşa reduse). Ceea ce la început place, oboseşte ulterior. Parcă paginile seamănă una cu alta, aceeaşi atitudine faţă de evenimentele exterioare, niciun conflict, cât de mic, să tulbure puţin apele. Cesare Pavese reuşeşte încredibila performaţă să mă adoarmă în miezul zilei. Iar în astfel de momente îmi detest vechea manie, care mă face să duc la final toate cărţile începute, în ciuda calităţii îndoielnice…