Casa de pe ţărm-Daphne du Maurier

„Casa de pe ţărm” mi-a lăsat un gust amar. Mi-e teamă că tendinţa mea de a supralicita anumiţi autori, care m-au impresionat în trecut, mi-a cauzat o nouă dezamăgire. Daphne du Maurier, o scriitoare pe care o apreciam profund datorită romanelor „Rebecca” şi „Hanul Jamaica” a scăzut subit în ochii mei, după ce am citit „Casa de pe tărm”.

Ideea centrală a romanului este interesantă, însă prost valorificată. Dar, ceea ce este chiar mai rău, am ajuns într-un punct în care acţiunea a devenit previzibilă, în care anumite scene se repetau cu diferenţe abia sesizabile.

În centrul poveştii stă straina experienţă a lui Dick Young. Sosit în casa unui prieten, el acceptă să testeze un drog, cu proprietatea stranie că medicamentrul îl transportă cu şase sute de ani înapoi în trecut. Astfel, Dick devine martor la evenimente care au prea puţin de-a face cu propria lui realitate. Însă, când personajul ajunge să se implice afectiv, nutrind sinceră afecţiune pentru Lady Isolda Carminowe, prezentul lui Dick intră în criză.
În paralel, experimentând cu un drog mai puternic, prietenul lui Dick, Magnus, moare. Ignorând instrucţiunile lui Magnus, Dick continuă să experimenteze cu drogul, totul ducând treptat la o confuzie între cele două planuri, trecut şi prezent. Situaţia escalează în clipa în care personajul încearcă să îşi ucidă soţia, confundând-o cu un inamic din trecut. Este momentul în care întreaga poveste cu drogul iese la suprafaţă.
Dick încearcă să se regăsească în prezent însă atracţia faţă de trecut îl face să înghită o ultimă doză. Întors în trecut, personajul asisă la moartea lui Roger, cu care dezvoltase o puternică legătură. Perspectiva unei lumi sub semnul ciumei şi al violenţei îl fac pe Dick să accepte despărţirea definitivă cu trecutul, însă ultima doză a drogului are efecte neaşteptate.

Mai atractiv decât romanul însuşi mi s-a părut felul în care acesta a fost interpretat. Începând cu speculaţii referitoare la finalul deschis şi sfârşind cu eticheta “gay book” , cartea nu a fost ferită de nimic. Sincer, ultima interpretare mi se se pare cam forţată. Afecţiunea dintre Dick şi Roger, sau Dick şi Magnus, are la bază legătura cu o lume inaccesibilă altora, nimic purtând sugestia carnalului. Cei trei se deplasează într-un spaţiu în afara prezentului, devin martori la fapte de mult uitate. Astfel, Dick şi Magnus dobândesc o poziţie privileghiată în cadrul propriului prezent. Dar poate tocmai acestă încercare de violare a legilor timpului duce până la urmă la pedepsirea protagoniştilor. Ce ne învaţă această carte? Probabil să ne mulţumim cu propriul prezent, fără a căuta evadarea în iluzii…