Cei mai frumoşi ani – Archibald Joseph Cronin

E un timp pentru toate: să citeşit, să descoperi, să culegi noi impresii, să îţi hrăneşti setea de lectură cu lecturi noi, mereu altele. Apoi vine vremea când noul începe să te obosească. Semn de bătrâneţe? Poate. Cert este că în dimineaţa în care am împlinit 20 de ani am decis că este timpul să pun punct unor lecturi noi, chinuite, şi să revin, pentru o vreme, la cărţile pe care am invăţat să le iubesc în decursul anilor. Am început cu prima mea lectură. Vă vorbeam despre ea într-o postare anterioară: „Cei mai frumoşi ani”, unul dintre primele romane ale lui Cronin şi, din punctul meu de vedere, unui dintre cele mai reuşite.

Pe Cronin nu il voi putea aprecia niciodată ca scriitor. Are câteva romane pe care le ador, dar în acelaşi timp are şi cărţi de cea mai proastă calitate (cine a citit „Străini în paradis” sau „Doamna cu garoafe” mă va aproba). Însă are şi un mare talent: acela de a scrie despre medici într-o manieră care pur şi simplu te vrăjeşte.

„Cei mai frumoşi ani” este o carte despre oameni care au îndrăznit să lupte pentru ceea ce îşi doresc cu adevărat. Născut undeva la periferia oraşului Levenford, fiu al unei femei de serviciu şi al unui beţiv, Duncan Stirling este în mod cert un tânăr fără perspective. Dar acest lucru nu îl împiedică să viseze. Duncan îşi doreşte să devină medic. Simte îl el chemarea spre profesiune, vrea să cunoscă şi să vindece, să îşi dedice viaţa unui ţel superior.

Dar într-o lume a săracilor nu e loc de idealuri.  Începând cu familia,  toţi oamenii ignoră sau dispreţuiesc năzuinţele tânărului. În clipa în care Duncan refuză o „situaţie înfloritoare” ca secretar în cadrul primăriei, drumul spre familia lui este definitiv închis.

Gata să rişte totul pentru un vis, Duncan părăseşte Levenfordul şi îşi încearcă norocul la Universitatea Saint-Andrews. Obţine o bursă acolo şi se remarcă în curând. Apoi, în preajma absolvirii, Duncan o cunoaşte pe Anna Geisler, un celebru medic chirurg. Văzând în Duncan un tânăr cu potenţial, Anna îl ia sub aripa ei ocrotitoare. Îi obţine  primul post în cadrul spitalului şi îi ghidează cariera. Datorită ei, Duncan îşi vede în curând visul cu ochii: devine un medic renumit, obţine o catedră în cadrul universităţii. Ceea ce Duncan nu realizează este că se îndepărtează tot mai mult de valorile care cândva îl ghidaseră. Captiv între eprubete şi aparate, pierde contactul cu lumea căreia dorise să îi aparţină. Nu mai vede pacienţi cărora trebuie să le aline durerea. Cele mai dificile cazuri devin, încet-încet, trepte spre o celebritate lipsită de satisfacţii.

Dar nici măcar în clipa în care Duncan are o confruntare cu Murdoch, doctor de ţară şi prieten loial al tânărului, personajul nu se trezeşte la realitate. Este nevoie de evenimente dramatice pentru a-i dovedi că faima şi luxul nu fac un om fericit. Captiv între două iubiri  (Margaret, „prinţesa” din Levendord şi Jane, umila fiică a lui Murdoch) , Duncan este în sfârşit forţat să ia o decizie.  Dar uneori, a renunţa la nişte lanţuri vechi nu este de ajuns. Trebuie să găseşti drumul înapoi spre o lume pe care, deşi ai renegat-o, nu ai încetat niciodată s-o iubeşti.

Despre „Cei mai fruoşi ani” nu pot şi nu vreau să dau un verdict. E romanul meu de suflet, cartea care m-a făcut să îndrăgesc lectura şi cărţile . Poate unora li se va părea un kitsch. Pentru mine însă, „Cei mai frumoşi ani” rămâne, la 13 ani de la prima lectură, o carte care te învaţă să trăieşti, să îţi urmezi visele şi să crezi în valorile autentice.