Cercul poeţilor dispăruţi-Nancy Keinbaum

Sunt cărţi care nu ţin cont de vârstă. Le citeşti mereu cu aceeaşi plăcere, te regăseşti în ele şi suferi alături de personajele principale. O astfel de carte este şi „Cercul poeţilor dispăruţi”.

La prima vedere o simplă carte despre adolescenţi care se revoltă, „Cercul poeţilor dispăruţi” ascunde o idee mult mai profundă. În ultimă instanţă, este vorba despre eterna luptă împotriva spiritului de turmă şi a conservatorismului nejustificat.

La Welton Academy, o veche şcoală cunoscută pentru rolul deosebit acordat tradiţiei, disciplinei, onoarei şi excelenţei, învaţă Neil Perry, Todd Anderson, Knox Overstreet, Charlie Dalton, Richard Cameron şi Steven Meeks. Deşi diferiţi în multe privinţe, tinerii au ceva în comun: cursul vieţii lor a fost stabilit de dinainte de părinţi, ambiţiile unor taţi vanitoşi contând deseori mai mult decât dorinţele copilului.

Crescând într-un asemnea climat, tinerii au constatat relativ repede că unicul mod de a câştiga afecţiunea părinţilor este să devină cei mai buni, chiar şi într-un domeniu care nu-i pasionează. Mai mult, au ajuns să accepte ideea nu au dreptul la propria opinie, că regulile statornicite de adulţi sunt menite a nu fi încălcate vreodată. Asta până când în scenă apare John Keating, un tânăr profesor de literatură. Deşi educat la rândul său în conservatoarea Academie Welton, Keating nu are prea multe în comun cu principiile care caracterizează şcoala. Şi nici nu are intenţia să le perpetueze.

Încă de la primul curs devine clar că orele de literatură vor fi cu totul speciale în acel an. În primul rând, Keating se revoltă în faţa unui mod de predare care îşi propune să calculeze înclusiv calitatea unei poezii. Mai mult, profesorul inoculează elevilor ideea că poezia nu trebuie învăţată, ci trăită. Îi îndeamnă să se ghideze după principiul suprem, „carpe diem” şi să nu îşi înăbuşe niciodată propriile aspiraţii şi dorinţe.

Ideile lui Keating au răsunet, cel puţin în grupul alcătuit de Neil, Charlie şi restul băieţilor. Împreună, aceştia reînfiinţează Cercul Poeţilor Dispăruţi, o asociaţie secretă din care facuse parte şi actualul profesor de literatură. Deşi privită iniţial ca o glumă, ca un mod de a sfida regulile instituţiei, asociaţia sfârşeşte prin schimba viziuni. Knox decide să lupte pentru dragostea fetei la care ţine iar Neil îşi sfidează tatăl jucând într-o piesă de teatru. Acest din urmă gest are însă un sfârşit nelăcut: Neil este surprins pe scenă şi din nou voinţa părinţilor loveşte necruţător: „mândria familiei Perry” nu îşi va pierde vremea făcând pe actorul. Privind la cioburile unui vis ce abia începuse să se nască, Neil nu vede altă soluţie decât să se împuşte, devenind primul membru admis în Cercul Poeţilor Dispăruţi. Dar gestul său nu pune capăt unei singure vieţi. Keating este forţat să renunţe la catedră, iar idei care abia se năşteau, mor în faşă. Şi totuşi, opera profesorului nu este pe deplin pierdută: în liniştea orei de literatură, un elev până atunci timid şi fricos găseşte curajul să se ridice şi să exclame, pentru ultima dată poate: „O, căpitane, căpitanul meu!”.

Când am auzit pentru prima dată despre „Cercul poeţilor dispăruţi”, am asociat-o instinctiv titlului un roman „de senzaţie” , fără substanţă. Apoi am citit cartea. M-am pierdut în ea. Mi-am revăzut propria adolescenţă, marcată de imaginea unui profesor, care, fără să apeleze la metodele bizare ale lui Keating, m-a învăţat totuşi ceva esenţial: să nu-mi fie teamă să gândesc, şi să susţin ceea ce gândesc. Din acest punct de vedere, am fost norocoasă. Celor mai puţin fericiţi de soartă, cât şi tuturor cititorilor care vor să retrăiască anii de liceu, cu satifacţiile şi dezamăgirile inerente, le recomand cu căldură această carte.