Cianură pentru un surâs-Rodica Ojog-Braşoveanu

„Cianură pentru un surâs” îmi făcea cu ochiul de ceva vreme şi încă mai consider o performanţă faptul că nu m-am aruncat pe carte de îndată de am primit-o. În final m-am convins că nu are rost să-mi impun ceea ce Mann numea „o igienă a lecturii”. Nu e în firea mea să fiu organizată atunci când vine vorba de lectură şi pace. Citesc haotic, uneori şi 3-4 romane în paralel şi îmi place aşa. Aşadar, pe lângă „Doctor Faustus” şi „Never let me go” am început şi „Cianură pentru un surâs”. Rezultatul este uşor de anticipat: vreme de câteva ore nimeni nu a fost capabil să mă urnească din cameră. Cartea a anulat tot ceea ce credeam că ştiu despre cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu.

Pentru cei care s-au obişnuit cu un anumit tipar de romane poliţiste (seria de răufăcători şi detectivul mai presus de orice bănuială), „Cianură pentru un surâs” va fi în mod cert o surpriză. Asta pentru că practic nu există ceea s-ar putea numi personaje pozitive. Există doar oameni care pot disimula şi oameni care cedează.

Într-o fostă reşedinţă a unui colonel, acum transformată în apartamente, locuiesc, fără a întreţine relaţii prea strânse, Grigore Popa, Doru Matei, Valeria Scurtu, soţii Panaitescu, Marin Vâlcu şi … Melania Lupu, împreună că nelipsitul ei motan, Mirciulică. Spargerea unei conducte de apă duce la o descoperire încredibilă: dintr-o ascunzătoare secretă răsar două tablouri de o valoare inestimabilă.
Văzând în asta şansa lor de a se îmbogăţi, colocatarii decid să tăinuiască existenţa tablourilor, pentru a le vinde mai apoi peste graniţă. Însă lucrurile iau o întorsătură neasteptată când, ore mai târziu Panaitescu moare. Mirosul specific de cianură nu mai lasă loc pentru speculaţii: Panaitescu fusese asasinat.
Dar cum să se explice moartea poliţiei, fără a divulga în acelaşi timp secretul tablourilor? Soluţia este oferită de Melania Lupu, bătrâna fragilă cu suflet de copil. Cu o ingeniozitate de care nu o credeai capabilă, ea înscenează un suicid. Nu lipsesc biletul de adio, nici paharul din care victima, sătulă de viaţă, înghiţise cianura.
Însă tocmai această „sinucidere perfectă” îi face pe poliţişti sceptici. Ancheta lor se suprapune cu eforturile disperate ale locatarilor de a face faţă numărului crescând de cadavre. Dar vor reuşi candoarea şi atenţiile Melaniei să liniştească bănuilelile investigatorilor? Finalul întrece aşteptările celui mai pretenţios cititor şi te face să te îndrăgosteşti iremediabil de stilul Rodicăi Ojog-Braşoveanu.

Spuneam că romanul a anulat tot ceea ce credeam că ştiu despre cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu. Până acum, vedeam în Melania Lupu o Miss Marple românească. Dar Melania depăşeşte tiparele detectivului amator. La prima vedere o bătrână cu aere feciorelnice şi apucături de copil, îndrăgostită de dulciuri şi nutrind sentimente materne pentru Mirciulică, Melania suferă o adevărată metamorfoză atunci când se cere imaginaţie şi spirit practic. Are idei care, în ciuda simplităţii lor aparente, ascund o minte ageră, nealterată de vârstă. Şi ajungem într-un punct în care simpatica bătrânică devine o femeie aproape diabolică. O femeie care calcă peste cadavre cu graţia cu care ar defila pe un podium.