Copilul lui Noe-Eric Emmanuel Schmit

Mereu am nutrit o fascinaţie faţă de ruine, faţă de poveştile abia şoptite pe care vestigiile altor vremuri le transforă în amintiri şoptite de vânt. De-a lungul ultimului an, anumite clădiri din Timişoara mi-au devenit dragi, tocmai datorită tristeţii pe care o emană, amintind trecătorului grăbit că au existat şi altfel de timpuri. Poate cea mai dragă clădire îmi este sinagoga din cartierul Cetate; transmite un sentiment de demnitate neştirbită de vremuri, înfruntând un prezent lipsit de glorie. Cu atât mai mult m-am îndurerat când, trecând zilele trecute prin dreptul ei, am găsit-o într-un hal fără precedent: cioburi din sticle de bere îi „împodobeau” treptele, alături de un buchet de flori veştejite. În curtea ei tronau mai multe toalete. Întreg peisajul îmi evoca un sacrilegiu care în alte vremuri nu ar fi fost tolerat. Am meditat atunci despre efemeritatea timpului şi dispariţia poparelor. Fără să ştiu, duceam în poşetă o carte care aborda exact acelaşi subiect.

„Copilul lui Noe” evocă anii Holocaustului, o perioadă în care originile te puteau condamna la moarte. În mijlocul acestei lumi haotice evoluează Joseph, un evreu în vârstă de şapte ani. Purtând asupra lui stigmatul stelei galbene, el este forţat să se adapteze la noile realităţi. Abandonat de părinţi în casa unor nobili, este mai apoi nevoit să se ascundă în internatul unei mănăstiri.

Sub oblăduirea părintelui Ponce, Joseph devine prizonierul unei duble identităţi. Pentru ochii lumii, el este un orfan creştin. Noaptea însă, la adăpostul unei capele părăsite, micuţul învaţă să îşi conserve adevărat origine pentru a putea deveni, cândva, unul dintre puţinii purtători ai unei civilizaţii sortite dispariţiei. Această situaţie, combinată cu frica permanentă de a nu fi descoperit de nemţi, aduce copilul într-o criză de identiate. Creştinismul îl fascinează, s-ar dedica în întregime acestui crez care îi oferă oblăduirea tăcută a unei mame. În acelaşi timp însă, dragostea faţă de părintele Ponce îl determină, să nutrească, dacă nu simpatie faţă de proprul statut de evreu, atunci măcar dorinţă de cunoaştere. Niciodată însă Joseph nu va reuşi să îmbine cele două identităţi, viaţa lui fiind o luptă permanentă între crezul care l-a cucerit şi crezul căruia i-a fost sortit, prin naştere. Şi până la urmă învingătoare nu va fi religia cea mai „puternică”; a fost o vreme când oamenii aveau nevoie de un crez. Acum roata se întoarce şi religia are nevoie de oameni, pentru a putea supravieţui.

Un alt personaj marcant, din cadrul romanului, este părintele Ponce. Deşi creştin, el nutreşte admiraţie faţă de cultura evreilor. În trecut părintele Ponce se îndeletnicise cu salvarea vestigiilor lasate popoare africane pe cale de dispariţie. Acum personajul îşi propune să adăpostească, chiar cu riscul vieţii, obiecte de cult evreieşti şi, dacă se poate, să contribuie chiar la perpetuarea acestei civilizaţii. Părintele Ponce zmulge creştinismului nişte ponteţiali adepţi, dar o face fără nicio remuşcare. De fapt, în încercarea lui de a inţelege iudaismul, se trezeşte pradă îndoielilor: e oare o religie având la bază iubirea cu adevărat superioară unei religii având la bază respectul ?

Sfârşitul războiului deschide noi drumuri. În timp ce părintele Ponce îşi vede misiunea îndeplinită şi îşi dedică restul vieţii încercând să salveze urmele altor civilizaţii, pentru Joseph adevărata luptă abia acum începe. Războiul i-a furat cei mai frumoşi ani, i-a înlocuit siguranţa cu temerile, obligându-l să se maturizeze timpuriu. Pacea însă nu restituie societăţii, aşa cum s-ar putea crede, un tânăr sigur pe el, gata să îşi înfrunte destinul. La sfârştiul războilui Joseph nu este altceva decât adolescent însingurat, care şi-a regăsit familia şi tradiţiile, dar este lipsit de capacitatea de a le mai înţelege sau aprecia. Prin care se dovedeşte din nou că într-un război, marii supravieţuitori nu sunt altceva decât învinşi cu care viaţa a ales să se mai joace puţin.