Coşmarul – Ovidiu Crâznic

De felul meu nu sunt o împătimită a genului horror. „Coşmar” face parte din acele încercări, la nivel personal, de a-mi depăşi anumite prejudecăţi, de a experimenta. Cartea mi-a plăcut mai mult decât îndrăzneam să sper.

Acţiunea se petrece în Franţa, în Evul Mediu. Invitat la nunta unei contese, Arthur de Seranges se trezeşte prins într-o poveste, pe cât de palpitantă, pe atât de periculoasă.

Încă de la început, aşa-zisa nuntă este în măsură să trezescă suspiciuni: invitaţii formează o adunătură pestriţă din care nu lipsesc un inchizitor, un preot spandasin, şeful Poliţiei şi frumoasa lui fiică, vicontesa de Valois. Pe de altă parte mirele, Max Schwarz, se impune prin totala lipsă de recomandări, unicul lui invitat fiind un străin. Curând apare şi prima victimă, iar tuturor le devine clar că o forţă întunecată îşi face veacul prin castel. În acest context, Albert de Guy, inchizitorul, ia decizia de a reţine pe toţi invitaţii, până la identificarea inamicului.

Lipsit de posibilitatea de a fugi, Arthur se aliază  cu vechiul său prieten, vicontele de Vicennes şi cu baronul german Von Walter, în încercarea de a desluşi misterul. Dar Von Walter, care după toate aparenţele ştie mai multe decât spune, cade curând pradă propriei îndrăzneli şi sfârşeşte sub forma unui mort viu care bântuie noaptea prin castel, implorând ajutor celor vii.

Pe măsură ce numărul de victime creşte, o atmosferă de suspiciune se instalează printre oaspeţi; se formează alianţe şi se nasc noi duşmani. Secrete întunecate ies la iveală, niciunul dintre personaje nu este ceea ce pare.

În mijlocul pancii şi a morţii se ţese treptat o idilă: Arthur se îndrăgosteşte de vicontesa de Valois şi, încrezător în nevinovăţia ei, decide să rişte totul pentru a o apăra. Dar forţele întunericului sunt puternice, nici cea mai inocentă dragoste nefiind ferită de atacul lor.

Când în sfârşit vinovatul este găsit, porţile castelului se deschid spre o lume lipsită de sens. Se naşte firesc întrebarea: mai are victoria binelui vreo relevanţă, când drumul care duce acolo este pavat de trădări şi sânge?

„Coşmarul” m-a impresionat. Este un roman excelent scris, complex, dar nu obositor, genul de carte care te ţine în suspans de la prima până la ultima pagină. Mai mult decât satisfacţia lecturii, această carte mi-a insuflat încredere în literatura română: încă mai avem scriitori buni, care merită descoperiţi.