Cronica unei morţi anunţate – Gabriel Garcia Marquez

După aproape un an, revin la Marquez. Spontan, fără să mă aştept la nimic. Nici chiar sugestia, destul de evidentă de altfel, din titlu, nu m-a împins spre verdicte. Am luat cartea pentru că simţeam că a venit timpul să o citesc. Am lecturat-o în ritm alert, ca-n vremurile bune. Ore mai târziu, când am pus-o deoparte, aveam o certitudine: criza trecuse. „Cronica unei morţi anunţate” m-a lecuit de apatie, m-a făcut să-mi doresc, mai intens decât niciodată până acum, să citesc, să descopăr, să mă pierd. Nu are calităţi „terapeutice” , dar a fost romanul potrivit la momentul potrivit.

Admiratorii lui Marquez vor avea poate o mică surpriză citind „Cronica unei morţi anunţate”. Naraţiunea este lipsită de complexitate, faptele se înlănţuie logic, avem cauze şi efecte, dar mai interesant chiar, totul pare perfect plauzibil, subiectivismul este înlocuit de o relatare obiectivă, lipsită de exagerări . Se porneşte de la asasinarea lui Santiago Nasar. O crimă de onoare se transformă într-o ocazie unică pentru autor de a analiza nu doar circumstanţe, ci şi oameni.

Când Bayardo San Roman debarcă în sat, el este un străin şi atât.  Curând, numeroasele sale calităţi ies la iveală şi nu durează mult până când personajul devine o partidă râvnită. Tânărul o alege pe Angela Vicario să-i devină soţie şi, în ciuda unor ezitări, tânăra acceptă. Însă Angela ascunde un secret: nu mai este virgină. În clipa în care acest lucru iese la iveală, în noaptea nunţii, destinul a trei familii este iremediabil afectat. În timp ce Bayardo îşi îneacă dezamăgirea şi mândria rănită în alcool, fraţii Angelei visează la un singur lucru, la răzbunare. Întrebată cine este tânărul care a dezonorat-o, Angela răspunde fără să ezite: „Santiago Nasar”. Prin aceste cuvinte, ea îi semnază condamnarea lui Santiago.

Cei doi fraţi ai Angelei, Pedro şi Pablo, nu fac un secret din dorinţa lor de a-l ucide pe tânăr, însă din modul în care o fac reiese clar că în fond ei caută doar pe cineva care să-i oprească de la un act barbar. Interesant este că, deşi întreg satul ştie că Santiago se află în pericol, nimeni nu întreprinde ceva concret pentr a-l salva. Inconştienţa şi pasivitatea unei întregi lumi sunt minunat reflectate de acţiunile sătenilor care se pierd în acţiuni lipsite de importanţă, asumându-şi crezul că nimic rău nu se poate întâmpla.

Aşa cum anticipează şi titlul, Santiago este ucis în final. Asasinii sunt achitaţi după doar trei ani, crimei atribuindu-i-se epitetul de „crimă de omoare”. Dar lucrurile nu se opresc aici. Naratorul îşi conduce personajele dincolo de momentul crimei, le urmăreşte evoluţia nu lipsăt de întorsături ciudate. Angela, de pildă, cultivă, ani după ce a fost părăsită, sentimente faţă de soţul ei. Sfârşeşte prin a se îndrăgosti de Bayardo, îl caută, îi trimite scrisori şi îşi ţese în pânză melancolia.

În ciuda relatării clare, concise, sunt momente în care vocea naratorului ezită, când din tonul obiectiv iese la iveală o urmă de îndoială. A fost Santiago Nasar cu adevărat vinovat, sau este el doar o victimă a unei femei care încerca să îşi protejeze iubitul? Cred că tocmai umbra de îndoială care planează asupra romanului îi oferă acestuia veridicitate. Dubla morală a cărţii îmi place: niciun om nu scapă de destinul ce i-a fost hărăzit şi nicio investigaţie nu poate dezvălui în cele mai mici detalii un fapt. O carte bună, pe care v-o recomand.