Detectivii dragostei-Agatha Christie

Cu greu m-am hotărât să încep această carte. După dezamăgirea produsă de „Noaptea umbrelor” dragostea mea fată de autoare a pierit, şi odată cu ea, fascinaţia pentru romanele poliţiste.

Am citit cu romanul cu dificultate. Poveştile care cândva mă fascinau acum îmi provocau un sentiment înrudit cu sila. Probabil aş fi abandonat cartea după primele zece pagini dacă nu m-aş fi trezit, ca de atâtea ori, în situaţia în care am de aşteptat câteva ore şi pur întâmplător o carte începută se află în poşetă. Aşadar am citit şi astfel am constatat o uşoară schimbare a stilului autoarei. „Banalul” şi „supranaturalul”, două noţiuni până acum de neconceput la autoare transformă nişte simple povestiri în mici „bijuterii” literare.

Poveşti precum „De dragul unui câine” sau „Ciudatul caz al lui Arthur Carmichael” surpind prin abordare; nu mai apare micul detectiv atotştiutor, oamenii îşi descoperă limitele puterii de înţelegere şi ale capacităţii de a-şi înfrunta destinul.

Totodată este introdus un nou detectiv, Harley Quin. Acesta nu se încadrează în tiparele detectivului obişnuit; el nu rezolvă cazuri, ci, din umbră, furnizează doar un indiciu, pe care alte personaje îl dezvoltă, reuşind, în final, să dezlege misterul.

Îmi este greu să definesc împresia pe care cartea mi-a lăstat-o. Probabil sunt sătulă de romane poliţiste şi din acest motiv incapabilă să le mai atribui adevărata lor valoare. De la un punct încolo, toate romanele poliţiste seamănă. Toate au în centrul lor un mister, care este în cele din urmă, rezolvat.

Ezit să scriu cuvântul „fin” la recenziile despre romane poliţiste. Poate, cândva, mă vor fascina din nou. Până atunci însă, le spun „rămas-bun”.