Dicţionar Robert de nume proprii – Amelie Nothomb
După ce am citit două romane scrise de Amelie Nothomb încă nu pot să îmi formez o părere clară despre ea, ca scriitoare. Nu scap de ideea că încearcă, într-un fel aparte, să îşi bată joc de cititor: îl atrage într-o poveste frumoasă, un basm pentru adulţi, pentru ca la final să îţi sfarme iluziile, transformând totul într-o glumă macabră între ea şi personaj.
Iniţial romanul mi s-a părut o revoltă a femeii împotriva rutinei. Mama lui Plectrude îşi ucide soţul pentru că nu îi mai suportă felul de a fi, rezistenţa lui faţă de orice e ieşit din comun. Naşte în închisoare, şi luptă cu toate mijloacele pentru ca fiica ei să se numească Plectrude, fidelă crezului că un nume deosebit prevesteşte o viaţă aparte. Odată ce şi-a atins scopul, femeia se sinucide.
Plectrude este adoptată de mătuşa ei, şi încă din fragedă pruncie i se insuflă ambţia de a deveni o mare dansatoare. În această privinţă, fetiţa se dovedeşte cu adevărata înzestrată. În schimb, la şcoală este incapabilă să asimileze şi cele mai banale noţiuni. Trăieşte într-o lume a ei şi îşi croieşte realitatea după normele acestei lumi. Fiecare zi este o nouă aventură, un prilej pentru ca cineva să o salveze de la moarte, o ocazie de a trăi o experienţă-limită. Le percepe în stil propriu, fiind mai preocupată de imaginea pe care o oferă decât de realitatea din spatele faptelor. Viaţa este pentru Plectrude un spectacol de balet în care ea joacă rolul de protagonistă.
Dar cortina se lasă subit, în clipa în care fetiţa este dată la o şcoală de balet din Paris. Din vedetă locală, Plectrude se transformă într-una din zecile de tinere venite să-şi urmeze visul. Aspru criticată pentru aspectul ei fizic, îşi asumă crezul că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru cariera mult-dorită. Se supune unui regim draconic, lipsindu-şi organismul complet de lactate timp de mai mulţi ani. În loc să o ducă pe culmile gloriei, acest mod de viaţă o costă visul: în urma unui accident lui Plectrude i se intezice să mai danseze vreodată.
Revine acasă şi se loveşte de neînţelegere. Mama vitregă o condamnă că i-a distrus visul şi se distanţează de ea. Lipsită de mentorul ei firesc, tânăra îşi caută refugiul în amintirea mamei moarte. Încearcă să îi imite viaţa, dar înainte de a ajunge la gestul final, o nouă întâmplare o face pe Plectrude să-şi vadă cu alţi ochi prezentul.
S-ar zice că povestea se încheie cu bine. Dar fix în acest punct intervine scriitoare, dând totul peste cap. Rezultatul? Un roman încheiat brusc, şi cam „în coadă de peşte”. Deşi sunt adepta artificiilor stilistice de tot felul, nu am putut gusta această carte. Decepţia provocată de final s-a dovedit mai puternică decât plăcerea sinceră pe care cele câtva ore de lectură ale romanului mi le-au oferit. Păcat.
2 Comments
Veronica
Toti vorbesc despre genialitatea acestei scriitoare dar, dupa ce am citit ceva scris de ea am ramas asa suspendata in aer. Nu mi-a placut deloc si stilul ei pare a fi mai degraba unul grabit, negandit.
Horia Picu
O carte despre vieţi curmate violent, despre iubire şi deznădejde, geniu şi imbecilitate, toate puse laolaltă într-un roman care are un final ciudat. Romanul începe cu primele manifestări de viaţă ale unui copil încă… nenăscut.
“În acea noapte, copilul sughiţa în pântecele lui Lucette. E greu să-ţi închipui influenţa sughiţului unui fetus asupra unei fetiţe însărcinate atât de irascibile.”
Lucette îşi omoară soţul pentru că acesta voia ca viitorul lui copil să se numească Tanguy sau Joëlle, pe câtă vreme tânăra asasină avea pregătit un nume special pentru fata ei: Plectrude! Spunea Lucette:
„Să vrei să-ţi numeşti copilul Tanguy sau Joëlle înseamnă că vrei să-i oferi o lume mediocră, un orizont închis. Eu vreau ca bebeluşul meu să aibă infinitul.”
Lucette continuă să justifice în faţa oricui i-o cere de ce a ales acest nume atât de neobişnuit.
„Un nume ca Marie nu te apără. Numele Plectrude te apără: are un sunet final aspru care răsună ca un scut. […] Începutul numelui Plectrude te duce cu gândul la o mare cruce pe care o porţi pe piept: e un adevărat talisman.”
La şcoală, aceleaşi răspunsuri geniale urmate de altele absolut stupide. Când se întâmpla să dea un nou răspuns aiurit,
„Clasa aplauda această nouă prostie cu entuziasmul unui public care îşi salută comicul.”
Visul din copilărie de a deveni balerină începe să capete contur. A fost admisă la şcoala de balet a Operei din Paris. Ca orice balerină, trebuia să fie extrem de uşoară. În plus,
„Pedagogii îi lăudau graţia, doamnele de la cantină îi ridicau în slăvi lipsa de poftă de mâncare , profesorul de educaţie fizică evoca supleţea şi fineţea muşchilor lui Plectrude.”
Şcoala de balet de la Operă era numită şi „şcoala şobolanilor”. Un joc de cuvinte din limba franceză: şobolan sau zgârcit, depinde de context…E momentul când Plectrude foloseşte – cu nesaţ, aş putea spune – Dicţionarul Robert pentru a descoperi noi sensuri ale cuvântului rat (şobolan):zgârcit, hrăpăreţ. Chinuitoarele exerciţii şi înfometarea continuă, o fac pe balerina în devenire să creadă că:
„iubirea, regretul, dorinţa, pasiunea-toate aceste prostii erau nişte maladii secretate de corpurile care aveau mai mult de patruzeci de kilograme.”
Eroina cărţii scrise de Amélie Nothomb renunţă la balet şi se înscrie la un curs de teatru.
„Făcu aici o impresie puternică. Prenumele ei era şi el foarte remarcat. A te numi Plectrude era cu dublu tăiş: dacă erai urâtă, acest prenume îţi sublinia urâţenia, dacă erai frumoasă, ciudata sonoritate a numelui îţi sporea frumuseţea.”
În noua ei ipostază, de actriţă, începe să se simtă atrasă de piesele de teatru ale lui Eugen Ionescu ( măcar noi, românii să-i scriem numele româneşte…).
„ „Ionesco este autorul care îmi era destinat”, îşi spuse adolescenta, cuprinsă fiind de acea stare de beţie pe care ţi-o poate da descoperirea unei cărţi pe care o iubeşti.”
Oh, merçi Amélie, merçi! Scriitorul tău preferat cred că ar fi spus, în gândul lui, „mulţumesc”…