Doamna Dalloway- Virginia Woolf

Mă limitez aşadar la a afirma că „Doamna Dalloway” este o carte capabilă să modifice viziuni. În primul rând, este un roman complet lipsit de intrigă, complet lipsit de spectaculos. Un şoc, pentru o minte obişnuită să parcurgă în grabă pagină cu pagină în căutarea unui eveniment… inedit.

O zi din viaţa unei femei … O zi apropiată de banal … Şi totuşi, prin hăţişul rutinei îşi fac treptat loc amintiri… Zile de odinioară, chipuri, gesturi care, odată cu trecerea timpului dobândesc o însemnătate deosebită. Portretul unei vieţi.

Nu încerc să fac un rezumat al cărţii … Ar însemna să dau unor momente o importanţă mai mare decât altora. Căci asta este „Doamna Dalloway” … o înşiruire de chipuri, gesturi, conversaţii, care se împletesc portretizând viaţa în cea mai frumoasă formă a ei.

O scenă care m-a impresionat foarte mult a fost scena din final … Salonul plin de umbre, chipurile devenite palide reminiscenţe ale trecutului. Fiecare personaj cade pradă propriului trecut, evocă, fără a regreta. Trage concluzii … Şi în final apare ea, doamna Dalloway şi toate emoţiile îşi găsesc răspuns…

Am mai spus odată că Virginia Woolf încearcă să comunice imagini izolate, nu fapte, nici idei măreţe. Cartea găseşte alt ecou în sufletul fiecărui cititor. Pe mine m-a făcut să văd cu alţi ochi viaţa, făcându-ma să mă întreb ce valoare ar avea cele mai banale gesturi dacă le-am izola, dacă le-am privi nu prin ochii omului suprasaturat de banal , ci prin ochii unui spectator, dispus să găsească farmecul fiecărei fărâme de existenţă.