Doamna mică în casa mare-Jack London

Este prima dată când mă întâlnesc cu Jack London în impostaza de autor de romane de dragoste. Am mai spus, cred, că drumul cel mai sigur spre mediocritate, în cazul scriitorilor, este să renunţe la genul care i-a consacrat. În cazul lui London, însă, nu putem vorbi propriu zis de o schimbare. Căci, deşi ca şi tematică „Doamna mică în casa mare” diferă de celelalte romane ale autorului, ea păstrează acel gust de sălbatic care transformă cărţile lui Jack în adevărate delicii ale literaturii.

Romanul emană vitalitate … Personajele sunt oameni puternici, fiecare este rege în propria sa lume.
La prima vedere Dick Forrest pare un om de neînfrânt. Fire voluntară, el reuşeşte mereu să îşi impună punctul de vedere. La 13 ani, după moartea tatălui său, refuză să accepte punctul de vedere al tutorilor cu privire la cursul pe care urmează să-l ia viaţa sa. Fuge, părăsind securitatea casei părinteşti pentru a înfrunta un destin de aventurier, nevoit să se menţină la suprafaţă cu slujbe de ocazie.
Reîntors după ani de colindat lumea, Dick începe să îşi pună în aplicare grandiosul plan, de a deveni unul dintre cei mai prosperi fermieri din America. Nesfiindu-se să investească bani şi efort, el îşi vede curând visul cu ochii. Norocul personajului pare complet în clipa în care, într-o călătorie în Europa o întâlneşte pe Paula, care îi devine soţie.
Firi asemănătoare, Dick şi Paula, „doamna mică” trăiesc timp de ani mariajul ideal. Asta până în clipa în care la ferma celor doi soseşte Evan Graham. Ca atâţia alţii, şi Evan sfrâşeşte prin a fi cucerit de vitalitatea, curajul şi frumuseţea Paulei. În paralel, Paula vede în Evan întruchiparea tuturor trăsăturilor care par a lipsi soţului ei.
Treptat, ferma devine cadrul unei idile între Graham şi Paula. Din umbră, Dick observă în tăcere cum soţia lui se îndepărtează de el. Om lucid, el intuieşte motivul, însă pentru mult timp îşi acceptă statutul de observator, fără a interveni.
Când explicaţia are, în sfârşit, loc, Dick constată cât de puţin valorează cei 12 ani de căsnicie în fond. Se autoproclamă învins, afirmând că anii trăiţi împreună nu reprezintă şi o garanţie a viitorului, pentru simplul fapt că iubirea nu este o poliţă care poate fi valorificată la momentul oportun. Pe de altă parte Paula se dovedeşte incapabilă să aleagă între soţul ei şi noua iubire.
Deznodământul m-a şocat. Dar mai apoi am ajuns la concluzia că era unicul deznodământ posibil. Unicul deznodământ potrivit pentru nişte oameni care, deşi civilizaţi, încă mai poartă în ei acel sânge sălbatic care i-a transformat în regi. Un sânge care nu le permite să accepte înfrângerea sau compromisul, făcându-i să se revolte asemeni unui cal neîmblânzit.

„Doamna mică în casa mare” mi-a deschis noi orizonturi de gândire. Ca oameni, suntem mereu tentaţi să vedem în iubire un bun de apărat. Uităm astfel că iubirea este precum apa… Oricâte obstacole i-am pune în cale, în final ea îşi găseşte drumul. Dar câţi dintre noi avem atâta luciditate încât să acceptăm acest proces ca pe unul firesc? Căci, aşa cum spunea şi Dick Forrest, iubirea nu este o poliţă, ci o trăire care ne face prezentul mai valoros, fără a ne asigura viitorul.