Dublu limbaj-Wiliam Golding

„Dublu limbaj” este o carte care m-a intrigat prin simplitate. Am citit-o concentrată, dornică să-i pătrund înţelesurile. În final cartea s-a dovedit mai uşor de interpretat decât mă aşteptam.

Cartea este povestea Ariekăi, o tânără grecoaică ce se pregăteşte să înfrunte destinul specific sexului ei: acela de a se căsători, acela de a petrece o viaţă în umbra unui bărbat, lipsită de dreptul de a se manifesta ca o individualitate. Când Arieka este chemată la Delphi, ea întrezăreşte o şansă de a scăpa de acest destin, însă constată că, în schimbul libertăţii, trebuie să îşi asume o nouă soartă: aceea de a deveni unealta prin care glăsuiesc zeii, a treia şi ultima dintre Pythii. Pentru Arieka începe astfel o viaţă care, deşi bogată în satisfacţii aduce cu sine şi incertitudinea, îndoiala. Într-o lume în care religia îşi pierde însemnătatea, în care materialul subjugă spiritualului, Pythia duce propria ei luptă. Până la final preoteasa este incapabilă să înţeleagă dacă şi în ce măsură zeii îşi aduc contribuiţia în proorocirile ei. Povestea Pythiei nu este cea a unei femei care s-a dedicat unui crez, ci cea a unui om a cărui principală raţiune de a exista a rămas căutarea.

Dar povestea lui Golding îşi depăşeşte statutul. „Dublu limbaj” nu este doar povestea Pythiei, ci a oricărui om care îşi arogă drepturi de creator. Este un destin supus incertitudinii, un destin aflat la cheremul „zeului necunoscut” care ne transformă în unelte fără a ne lăsa măcar puterea de a-i descifra voinţa. Altfel spus, artistul este în egală măsură creator, fiinţă misterioasă, Pythie în templul cuvintelor, şi sclav, om, victimă a propriei sale limitări.

Un alt lucru care mi-a plăcut este modul în care sfârşitul unei ere este redat. Moartea unei religii nu este un act grandios, teama şi încrederea în zei slăbesc treptat, asemeni ţiglelor vechi de pe acoperişul templului. În final, religia înseşi devine o mare farsă, ritualuri sfinte slujesc intereselor financiare şi politice iar preoţii şi Pythiile se transformă, din făpturi venerate, în simple curiozităţi ale unei lumi în care influenţele romane încep să se facă simţite.

Pentru mine, „Dublu limbaj” devine o carte de referinţă nu atât prin reflecţiile asupra condiţiei de artist, cât mai ales prin viziunea lucidă asupra unei spiritualităţi pe cale de a fi pierdută. Este o poveste care, cu mici modificări, se pliază perfect pe realităţile actuale.