După funeralii- Agahta Christie

Cred că nu greşesc afirmând că scrierile din seria „Poirot” sunt cele mai faimoase romane ale scriitoarei. Paradoxal, la sfârşitul vieţii, Christie şi-a urât personajul, însă, spre deosebire de Conan Doyle, nu a avut curajul să îl „ucidă”.

Personal, mereu l-am preferat pe Poirot (miss Marple îmi evocă prea intens o mătuşă atotştiutoare, pentru a mai fi pe gustul meu) motiv pentru care „După funeralii” a reprezentat un adevărat „deliciu” literar.

Romanul debutează cu funeraliile bogatului Richard Abernethie. La citirea testamentului, remarca surorii lui Richard, Cora, „dar a fost ucis, totuşi, nu?” îl determină pe domnul Entwhistle, un bătrân avocat şi prieten al decedatului, să întreprindă cercetări. Dar iniţiativa lui de a vorbi cu Cora este înăbuşită de asasinarea subită a femeii.

Aflat într-un impas, domnul Entwhistle solicită ajutorul unui vechi prieten, micul şi excentricul detectiv Hercule Poiroit. În paralel, servitoarea Corei, Anne Gilchrist este otrăvită cu arsenic, reuşind însă să supravieţuiască.

Toate evenimentele sugerează o legătură între moartea lui Robert şi cea a Corei. Ştia Cora ceva ce nu trebuia aflat? Şi ce i s-a părut ciudat lui Helen Abernethie în seara în care a fost citit testamentul cumnatului ei? Misterul pare de nerezolvat, în condiţiile în care în cercul de apropiaţi a lui Richard toţi ar fi avut de câştigat de pe moartea acestuia. Un miros de vopsea şi nişte flori de ceară îi oferă în cele din urmă lui Poirot cheia misterului.

O carte care reconfirmă geniul scriitoarei, făcându-mă să regret faptul că, de-a lungul vieţii ei, nu a scris decât 70 de romane.