Explozii în Stockholm – Liza Marklund

Al doilea roman din „Seria neagră” publicată de Gazeta Sporturilor m-a dezamăgit puţin. Mă aşteptam la o lectură captivantă, un roman numai bun să mă trezească din letargia care m-a cuprins după sesiune. Însă „Explozii în Stockholm” s-a dovedit însă orice, numai „exploziv” nu.  Fără a fi un roman prost, el a reuşit totuşi să mă plictisească în ultimul hal la anumite pasaje. Fragmente frumoase, care te ţin în alertă, alternează în chip nefericit cu altele aproape inutile din punct de vedere al acţiunii, iar impresia finală este de „mult zgomot pentru nimic”.

Aşa cum sugerează şi titlul, acţiunea se desfăşoară în Stockholm, oraş care va găzdui Jocurile Olimpice de vară. Cu câteva zile înainte de Crăciun însă, are loc o tragedie: o bombă explodează în stadionul Victoria. Pagubele rezultate nu sunt doar materiale; printre dărâmături, achetatorii descoperă rămăşiţele Christinei Furhage, şefa Comitetului Olimpic. Ipoteza de la care se porneşte este că explozia a fost provocată de un grup terorist, însă încet, încet, poliţia începe să aibă dubii.

Celor câţiva sceptici, care consideră că atacul a fost provocat din interior li se alătură şi Annika, o jurnalistă de la Kvaellspressen, un important ziar scandinav. O intrigă faptul că într-o clădire atât de bine securizată precum stadionul Victoria ar fi putut pătrunde străini. Annika decide să facă cercetări pe cont propriu şi treptat lucruri noi din trecutul victimei ies la iveală. Cine a fost Christina Furhage? După toate aparenţele, o persoana care a reuşit din plin. Plăcută de toată lumea, cu o familie frumoasă, ea întruchipează femeia perfectă. Dar chiar şi un om perfect are duşmani.

Annika descoperă o lume în care frustrarea şi durerea merg mână în mână cu succesul. Dar tocmai când se crede aproape de cheia misterului, tânăra femeie află o veste care îi pune în pericol ipoteza: o nouă victimă este găsită în arena Staer Hall, iar ideea unui atact terorist câştigă teren.

Acţiunea nu vizează doar crima. Romanul ne introduce în „viaţa” haotică a unui ziar de referinţă, unde fiecare clipă înseamnă noi ştiri, noi informaţii care trebuiesc valorificate înaintea concurenţei. Iar dilemele cu care se confruntă angajaţii nu vizează doar structura ziarului şi ci felul în care anumite ştiri pot fi prezentate, măsura în care unui jurnalist îi este permis să dispună de puterea pe care o are asupra destinelor celorlalţi.

În ceea ce priveşte personajul principal,acesta este, după standardele mele, prea normal ca să mă mai atragă. Literatura poliţistă ne-a obişnuit cu detectivi excentrici. Poirot, Maigret, sau mai recent Philip Marlowe şi Lisbeth Salander, cu toţii au un ceva care îi individualizează, un viciu sau un stil de viaţă aparte. Annika nu are nimic din toate acestea. Este o femeie normală, care încearcă să împace serviciul cu familia. Ideea în sine e bună, cititorul se poate identifica mult mai uşor cu personajul . Problema este că Annika devine ştearsă. În ciudat inteligenţei şi a stilului de viaţă palpitant, lasă în urmă o imagine gri, de femeie suprasolicitată.

Revenind la roman, lipsurile acestuia devin evidente mai ales la final. O carte cu o acţiune aşa de complexă merita un deznodământ ceva mai spectaculos, nu un scenariu utilizat şi uzat. Păcat …