Femeia sfâşiată – Simone de Beauvoir

Până acum, eram conştientă de faptul că orice lectură impune un grad de implicare emoţională. Dar nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce aveam să întâlnesc în această carte. Cele două zile în care am citit-o au fost un chin… Nu pentru că romanul ar fi fost slab, din contră. „Femeia sfâşiată” s-a infiltrat în mine, făcându-mă să percep povestea nu prin ochii unei adolescente abia trecute de majorat, ci prin cei ai unei femei în vârstă … Este simplu să accepţi destinul unui personaj, să-l compătimeşti sau să-l admiri, să-l înţelegi sau să-l dezaprobi. Dar când frustrările personajului devin propriile tale frustrări, când experimentezi, citind, neputinţa, gelozia, dezorientarea unei femei, când ajungi să suferi din caza unor lucruri care nici nu ţi s-au întâmplat, graniţa dintre ficţional şi real dispare.

Dacă aş fi citit, pe undeva, rezumatul romanului, l-aş fi catalogat rapid drept lamentaţiile unei babe şi nici nu l-aş fi atins. Căci cartea nu prezintă nimic ieşit din comun… Deşi alcătuită din trei povestiri de dimensiuni relativ reduse, romanul se prezintă ca un tot. Povestea centrală, intitulată sugestiv „Femeia sfâşiată” , prezintă destinul lui Monique, o femeie aflată în toamna vieţii. Existenţa ei este dată peste cap în clipa în care soţul , Maurice, îi mărturiseşte că are o amantă.
Concepută sub forma unui jurnal, povestea urmăreşte degradarea treptată a unei relaţii sortită să dureze „veşnic”. Este un sfârşit pe care Monique refuză să-l accepte. Mulţumindu-se cu tot mai puţin, acceptând concesii şi trăind cu speranţa unei împăcări miraculoase, personajul ilustrează perfect femeia incapabilă să-şi găsească o identitate şi o viaţă proprie în afara soţului. Devine un om pentru care timpul s-a scurs, pentru care viitorul nu mai există, deoarece trecutul a abandonat-o.

Citind romanul, am ajuns să mă întreb care a fost de fapt intenţia autoarei : să prezinte destinul unei femei sfâşiate sau din contră, să transforme cititoarea în această femeie, făcând-o părtaşa unei suferinţe pe care nimeni, niciodată n-ar trebui s-o simtă: aceea de a fi părăsit, atunci când viitorul nu-ţi mai rezervă nimic decât incertitudini. Nota de la finalul romanului pare să-mi infirme ambele ipoteze : „Cititoarele primei ediţii … s-au grăbit să le compătimească pe protagoniste, recunoscându-le slăbiciunile, în sfâşierile lor interioare şi în aparentele lor resemnări. Autoarea a protestat faţă de această interpretare care nu numai că-i trăda convingerile, ci transforma luciditatea critică a celor trei texte într-o nostalgică neputinţă”.