Ferma animalelor-George Orwell
O carte numai bună de citit în campanie electorală. Nu, nu fac propagandă de niciun fel. Însă micul roman al lui Orwell are darul de a deschide ochii asupra unei realităţi pe care o trecem sub tăcere.
Concepută ca o satiră la adresa stalinismului, „Ferma animalelor” se dovedeşte înspăimântător de actuală chiar şi contextul unui regim democratic. Porcii s-au schimbat, animalele au rămas însă aceleaşi.
Romanul urmăreşte felul în care animalele se organizează după ce, din dorinţa de libertate, i-au izgonit pe vechii stăpâni ai fermei. Totul începe, bineînţeles, cu o gramadă de promisiuni. Porcii, care în frunte cu Snowball şi Napoleon se impun de la început drept lideri, reorganizează totul : ferma este redenumită „Ferma animalelor”, sunt create legi, condiţiile sunt îmbunătăţite temporar.
Toate merg bine o bucată de timp, până când între Napoleon şi Snowball apar primele tensiuni. Dorinţa celui din urmă de a construi o moară este respinsă cu indignare de susţinătorii lui Napoleon (veşnicul cor de oi care „salvează” mereu situaţia intonând „patru picioare bine, două picioare rău” ) iar o intervenţie-fulger a unor câini dresaţi îl face pe Snowball să părăsească ferma.
Din acest punct, se parcurg paşii tipici instaurării unui regim totalitar. Animalele sunt supuse la munci tot mai grele, privilegiile sunt reduse iar orice eroare este catalogată drept un sabotaj al lui Snowball. În paralel, porcii se lăfăie în lux. Lucru firesc, ţinând cont că ei reprezintă forţa intelecutală a fermei, fără de care nimic nu ar merge. Doar că „forţa intelectuală” îşi cam depăşeşte atribuţiile. Fără ştirea celorlalţi, legile sunt modificate pentru a justifica noi şi noi abuzuri. Astfel „niciun animal nu va fi ucis” se transformă în „niciun nimal nu va fi ucis fără motiv” , iar alcoolul, interzis până atunci la fermă, devine deodată indispensabil porcilor.
Mai mult însă, curând porcii, în frunte cu Napoleon încep să imite până la identificare modul de viaţă al oamenilor: se culcă în paturi, folosesc haine şi chiar învaţă se meargă pe două picioare. Finalul cărţii surprinde o imagine şocantă pentru animale:
„Douăsprezece voci urlau furioase şi toate erau la fel. Ce se petrecuse cu feţele porcilor nu mai era de-acum o dilemă. Fiinţele de afară priviră de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care”.
Citind, nu am putut scăpa de senzaţia că lucrurile relatate acolo nu reprezintă nimic nou pentru mine. Şi nu pentru că aş fi studiat prea intens istoria. Însă multe dintre faptele descrise încă mai fac parte, într-o formă sau alta, din cotidian. Lideri care mint şi se lăfăie în lux; săraci care muncesc şi se amăgesc cu vechea formulă „în comunism era mai rău” ; copii care cresc într-un regim viciat fără a conştientiza acest lucru. Iată realităţi care nu se vor schimba prea curând. Iar din acest motiv „Ferma animalelor” nu este doar o satiră la adresa unor vremuri trecute, ci însuşi autoportretul unei ţări care refuză să se privească în oglindă.
9 Comments
Ande
Una din cartile mele preferate, pe care am citit-o in doar o ora. Da-mi voie sa-ti spun ca ai gusturi foarte bune in materie de literatura! 🙂 In comparatie cu ale mele, desigur.
Izabela
Mulţumesc. Nu pot decât să îţi întorc complimentul; îţi urmăresc blogul de ceva timp şi îmi place mult cum scrii.
Ande
Multumesc. Ma bucur ca ti se pare un blog urmaribil 🙂
oana
Imi pare rau ca remarcile mele vin la ceva timp dupa publicarea posturilor dar acum am dat de blog.
Nu avem exact acelas timp de lectura si tocmai de asta mi se pare iinteresant si am zis ca vreau sa ma uit mai peste toate recenziile scrise de tine.
Cartea asta si mie mi-a placut mult, mi se pare mai buna decat 1984 si m-am gandit exact la acelas lucru ca si tine, e perfecta de citit in campanie electorala. 🙂
Izabela
Mă bucur mult că mi-ai scris, chiar şi la ceva timp după publicarea recenziei 😉 . Problema este că eu nu am, propriu-zis, preferinţe. Citesc tot ce îmi pică în mână şi filtrez prin sistemul prorpiu de valori. Ce iese, rămâne de văzut… În orice caz, schimbul de păreri cu alţi cititori este mereu binevenit, motiv pentru care sper să ne citim mai des 🙂
Izabela
Eu am perceput personajul ca o brută numai citind cartea. E atât de inuman… Scena în care omoară un căţeluş pentru a-i conserva mirosul m-a hăituit săptămâni de-a rândul. Ştiu că “Parfumul” este o carte agreată de mulţi cititori, dar mie mi-a fost imposibil să o gust. Grenuille nu mi se pare un geniu neînţeles, ci o fiinţă pe care evoluţia a ocolit-o. Asemenea animalelor, se bazează pe simţuri, şi caută să şi le satisfacă indiferent de preţ.
oana
Da!ne citim!!! 🙂 dupa cum se vede, am revenit 🙂
Ziceam de preferinte diferite ca ma uitam in cartile citite de tine si nu am gasit f multe pe care sa le fi citit si eu. Doar asta era referinta e care faceam afirmatia respectiva. Ca in rest, si mie imi plac cartile care imi plac mie, nu care au critica buna sau mai stiu eu ce.
Parfumul, da, Grenuille e un fel de monstrulet, doar ca mie mi-a placut si geniul lui. Dar stiu cum e sa nu iti placa o carte care in general place foarte mult cititorilor. Din cartile “iubite” de cititori in general dar care mie nu mi-au placut sunt “Spuma zilelor” a lui Boris Vian si “The catcher in the ray” J D Salinger.
Izabela
Nici mie nu mi-a plăcut “The cathcer in the ray” am citit-o în silă …
oana
hehe, ma bucur ca intr-un final am gasit pe cineva cu care imi impart parerea despre cartea asta 🙂