Grădina uitată – Kate Morton

Pe la începutul lunii trecute v-o lăudam pe Kate Morton. La momentul respectiv, mi se părea că descoperisem o autoare excepțională, așa că nu am ezitat să îi cumpăr toate cărțile. Ei bine, se pare că m-am bucurat prea devreme. După trei romane, mi se pare că autoarea o ia ușor ușor pe ulei. A găsit o rețetă care prinde, doar că… nu prea știe ce să facă cu ea.

”Grădina uitată” urmează tiparul clasic: un secret îngropat în timp, acțiunea care se desfășoară pe mai multe planuri temporale, puțină istorie, puțin romantism.

Când împlinește 21 de ani, Nell, o tânără australiancă, află că familia pe care o credea a ei nu îi aparține. Din acest punct, viața ei se schimbă; se distanțează de cunoscuți, se izolează și încearcă să descifreze secretul originii ei. Moare, lăsând în urmă o fiică înstrăinată și o nepoată, pe Cassandra.

La deschiderea testamentului, Cassandra află că bunica ei i-a lăsat o casă din Anglia. Odată cu moștenirea și misterul privind originiea lui Nell este transmis generației următoare. Cassandra revine în Anglia, sperând să întregească o poveste pe care bunica ei o descoperise doar parțial. Are drept reper o casă și cartea de basme cu care, cu decenii în urmă, Nell traversa oceanul.

Într-un alt plan temporal, Eliza Makepeace, viitoarea scriitoare, are de înfruntat probleme mult mai stringente: mizeria asociată traiului la periferia Londrei, moartea fratelui, mutare care o duce până la urmă la Blackhurst, unde se reunește cu familia ei, oameni ostili, care o primesc mai mult din datorie decât din dragoste. În mijlocul acestui haos, Eliza evadează, își înventează basme, își creează eroi, își clarifică sentimentele transpunându-le în povești. Iar undeva, la capătul unui labirint, într-o grădină odinioară frumoasă, istoria ei se intersectează cu cea a lui Nell.

Ironia cu ”Grădina uitată” este că nu l-am perceput de la început drept un roman slab. Din contră, m-am lăsat prinsă în vâltoarea acțiunii și timp de câteva ore inima mea a bătut alături de personaje. Poate tocmai datorită vitezei cu care se desfășoară acțiunea, nu mi-am dat seama decât târziu că romanul mi-a lăsat de fapt un gust amar. Kate Morton are talentul acesta, de a te atrage, de a presăra indicii si semne de întrebare, de a te ține captiv. Problema cu cartea este că personajele pierd teren în favoarea peisajului. Descrierile locurilor te seduc, îți dau fiori. Personajele în schimb par niște figuri de carton decupate cu stângăcie, care evoluează într-un cadru care le depășește, atât prin nivelul de detaliu, cât și prin frumusețe. Nu am reușit să mă atașez nici de Nell nici de Cassandra, deși prima mi-a inspirat o oarecare simpatie. Iar Eliza nu m-a convins deloc, în ciuda calităților pe care autoarea i le atribuie. Cumva mi-o imaginez ca pe o tânără puțin grasă, puțin pierdută, un fel de marionetă care execută mișcări în mod automat, fără vlagă. I se atribuie pasiune, virtute, putere de sacrificiu. Dar îi lipsește ”focul” care dă credibilitate acestor calități.

În ceea ce privește acțiunea, scriitoarea a trecut un prag periculos. În romanele anterioare, povestea părea ieșită din comun, dar credibilă. În ”Grădina uitată” coincidențele fericite par a sta la coadă pentru a-și aduce contribuția la finalul fericit. Mi s-a părut neconvingător. Kate Morton a încercat să construiască un roman în jurul unei scriitoare de basme și a sfârșit prin a scrie o carte mai fantastică și mai puțin credibilă decât basmele Elizei.

În ciuda criticilor de mai sus, ”Grădina uitată” are meritul de a mă fi fascinat. Scurt și complet irațional, dar a reușit. Așa că o recomand ca o lectură ușoară, fără pretenții. Cât despre Kate Morton, probabil că după ”The distant hours” ne vom spune ”rămas-bun”. A început în forță, dar se duce vertiginos în jos. Păcat…