In memoriam Adrian Păunescu

A început într-un garaj plin de ziare vechi şi cutii cu cărţi. Într-una din acele zile ploioase, când gândul zburdă aiurea iar realitatea se estompează. Atunci tatăl meu mi-a recitat primele versuri din Păunescu: “Şi totuşi există iubire, şi totuşi există blestem…”. Cuvintele s-au pierdut printre picăturile de ploaie.

Ani mai târziu, printre aceleaşi cutii pătate de muşte, o adolescentă plină de revoltă şi sentimente vag conturate, se regăsea în versurile unui contemporan:

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,
Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,
Aşa cum amanţii le mint pe amante
Şi ele îi mint pe pământ pe aici.

Păunescu a fost pentru mine vocea revoltei, a tuturor sentimentelor refulate, a iubirilor pierdute şi dorinţei de evadare. Am cântat cu patos “Antiprimăvara” şi am lăcrimat pe furiş citind “Rugă pentru părinţi”. Am colindat luni în şir cu “Cântec femeiesc” în minte (Aşa e mama şi a fost bunica /Aşa suntem femei lângă femei/ Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica/ Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”) oscilând între exaltare şi furie.  Am revenit la “Şi totuşi iubirea” şi mi-am regăsit speranţa.

Cândva am abandonat volumurile de versuri, alături de alte relicve devenite inutile ale adolescenţei. Versurile s-au închis în cărţi, viaţa şi-a urmat cursul. Iar azi, vestea: Adrian Păunescu a murit. Poetul Adrian Păunescu a murit.

Puţin îmi pasă de ce a făcut ca om, puţin îmi pasă de orientările lui politice şi de scandalurile în care a fost implicat. Pentru mine, azi a murit un om care a ştiut să atingă suflete. Ale cărui cuvinte au înflăcărat generaţia părinţilor mei, şi şi-au croit drum în timp spre inima copiilor lor.  Acţiunile lui Păunescu vor fi acoperite de uitare, dar versurile lui vor răzbate ca un tainic ecou, ani de-acum încolo: “şi totuşi există iubire, şi totuşi există blestem …”