Înainte de tăcere – Ernesto Sabato

Cu Ernesto Sabato nu m-am mai întâlnit până acum. Privind în urmă, nu ştiu dacă a fost o idee prea bună să încep cu autobiografia scriitorului. Pe de o parte, cartea a fost o lectură instructivă, o poveste despre un om a cărui viaţă poate să inspire. Finalul însă mi-a lăsat un gust amar. Se pare că şi cei mai culţi oameni nu pot rezista tentaţiei de a da sfaturi preţioase.

Şi poate că ar fi bine să încep cu asta, cu ce nu mi-a plăcut la carte. Poate v-aţi dat seama că „Înainte de tăcere” depăşeşte uşor limitele unei simple autobiografii. Este în egală măsură şi un testament lăsat de Sabato generaţiilor viitoare, sau în orice caz, aceasta a fost intenţia. Din păcate, ceea ce a început ca o idee bună a sfârşit … penibil. După ce îşi evocă cu luciditate viaţa, şi dă viaţă, în cuvinte pline de bun-simţ, un întreg sistem de concepţii şi idealuri, Sabato cade în păcat şi se apucă să enumere toate lipsurile societăţii: văduve, cerşetori, dezastre. Relatarea  e însoţită de o mulţime de imagini, scene care l-au emoţionat pe scriitor. Poate sunt dură, dar totul mi s-a părut … patetic. Mesajul este clar: generaţiile viitoare trebuie să rezolve toate relele lumii, doar pentru că un scriitor ajuns la venerabila vârstă de 86 de ani îşi face timp să le aşterne pe hârtie. Ştiu, sunt poate exagerat de critică, dar ajunsă în acel punct al cărţii nu am simţit nicio diferenţă între ideile lui Sabato şi cele ale bătrânelului din faţa blocului. Tonul este mai elevat, atât.

Trecând la părţile care m-au impresionat plăcut, întreaga viaţă a scriitorului este făcută parcă să ispire. Un intelectual de mare clasă, preocupat în egală măsură de matematică, fizică, literatură, pictură,   Sabato şochează lumea în clipa în care decide să renunţe la o carieră promiţătoare ca om de ştiinţă pentru a se dedica scrisului.

O altă parte interesantă este dedicată politicii, Sabato fiind, la vremea lui, anarhis şi comunist. Fuge în Franţa, unde ia contact cu mişcare de avangardă, iar ulterior, după ce alege scrisul în defavoarea ştiinţelor exacte, se retrage în munţi, având-o mereu alături pe soţia lui.

Familia este evocată cu cele mai tandre cuvinte, iar moartea fiului său, Jorge, îl lasă pe scriitor neconsolat.  

Interesantă este şi descrierea întâlnirii dintre Sabato şi Cioran. Scepticismul iniţial lasă loc sentimentelor de apreciere faţă de sciitorul de origine română.

Nu în ultimul rând, cartea lasă un motto celebru: „Citiţi ceea ce vă pasionează, va fi singurul lucru care vă va ajuta să suportaţi existenţa”.