Înapoi la “umbre”

Aproape 7 ani mă despart de la prima postare. Puteau la fel de bine să fie o viață. Anii aduc schimbări de perspectivă, unele lucruri se alterează, altele se pierd iremediabil. Privesc acum la vechiul blog la fel cum se uita probabil Scarlett la tatăl ei, cu un amestec de duioșie ironică. Cât de departe e totul … Era o vreme când credeam că lectura poate substitui cu succes experiențele reale, că o carte ascunde remediul secret pentru toate suferințele, că oferă răspunsuri la întrebări existențiale. Sunt idei cu care nu mai rezonez de mult.  Am învățat la modul dur că în scris contururile vieții sunt mult îndulcite și realitatea  nu are nimic poetic.

În trecut, lectura dădea zilelor un sens. Trăiam și sufeream alături de personaje, adormeam cu gândul la ele, plângeam ca o idioată când paginile mi se scurgeau printre degete iar poveștile ajungeau la final.  La 7 ani distanță, experiențele și-au pierdut din intensitate. Citesc mai puțin și, cred, mai selectiv. Nu mai urmăresc “nume mari” și cărți de referință, nu mă mai chinui să duc la final istorii care mă plictisesc. Mă ghidez după curiozitate și instinct mai mult decât după recomandări. Din când în când, mai dau peste mici comori, romane necunoscute, dar care mă ating. Și mă ascund în ele, până când realitatea mă cheamă din nou la datorie. Încă mai caut în cărți un refugiu. Încă mai recitesc destul de frecvent “Pe aripile vântului” și mă bucur să îi descopăr noi nuanțe, de fiecare dată. Uneori, mă opresc asupra unei fraze și o recitesc obsesiv, până își epuizează sensurile.

Printre atâtea schimbări, blogul a rămas singura constantă, singura arhivă a unor impresii altfel pierdute. L-am abandonat în urmă cu câțiva ani, orice încercare de a-l “resuscita” soldându-se cu frustrări. Acum, mă bate gândul să încerc din nou.  Încet, fără ambiții, doar din plăcerea de a așterne gânduri și de a le reciti, peste ani, zâmbind ironic. Deci da, miroase a “comeback”.

Să ne citim cu bine!