Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet-Gabriel Garcia Marquez

„Incredibila şi trista poveste…” este al doilea volum de povestiri al lui Marquez pe care îl citesc, după „Ochi de câine albastru”. Diferenţele dintre cele două cărţi sunt notabile. Dacă „Ochi de câine albastru” oferea o colecţie de povestiri abstracte, greu de interpretat, în „Incredibila şi trista poveste…” identificăm cu uşurinţă stilul lui Marquez, un stil purtând puternica amprentă a lumii din care provine autorul.

Deşi alcătuit din şapte povestiri distincte, volumul este totuşi omogen. Ne transportă în acea lume plină de contraste a Americii de Sud, în satele de la marginea deşertului sau a mării, unde timpul pare a devora în calea lui tot. Din când în când mai răsuna de la un patefon vechi o melodie care aminteşte oamenilor de trecut, din când în când fantasticul apare, pentru a dispărea din nou în întunecimea de nepătruns a mării sau în labirintul deşertului.
Întregul univers poartă amprenta unei bunăstări demult pierdute, a unui lux şi a unui exotism de care mai amintesc doar vag păsările, captive în veşnicele lor colivii.
Ultima poveste, purtând chiar titlul volumului, condensează între paginile ei, toate elementele acestei lumi aflate la pragul fantasticului.
Într-o veche casă din mijlocul deşertului, trăiesc Erendira şi bunica ei. Însă când vântul nenorocirii începe să bata, vechea locuinţă ia foc, iar pentru Erendira vine tipul să-şi plătească datoriile.
Obligată de bunica ei să se prostitueze, tânăra devine curând vestită. În jurul cortului ei ia naştere un sat, iar de departe vin oameni pentru a-i încerca farmecele. Furată de călugări şi închisă într-o mănăstire, Erendira întâlneşte pentru scurt timp fericirea, dar bunica ei reuşeşte să o ia din nou în stăpânire. În urma unei tentative de fugă, „datoria” Erendirei creşte iar. În faţa perspectivei unei vieţi de sclavie, ea întrevede o singură soluţie, aceea de a specula dragostea lui Ulise, un indian care cunoaşte pentru prima dată fiorii dragostei.

Marquez a reuşit din nou să mă farmece. Povestirile lui m-au făcut să uit de prezent, m-au făcut să simt mirosul de trandafiri al mării şi dogoarea deşertului. Dar mai mult de atât, m-au transportat într-o lume în care îngerii mai poposesc din când în când în curţile oamenilor, iar morţii îşi trăiesc proprii lor ani de glorie, undeva, pe fundul întunecat al oceanului.