Iubire la Berlin – Anne Wiazemski

Mereu m-au impresionat femeile curajoase, care luptă împotriva normelor şi încearcă se demonstreze ceva prin ele, refuzând să se limiteze la statutul de umbră. Din acest motiv, „Iubire la Berlin” m-a atras, încă de la primele pagini.

În ciuda sugestiei oferite în titlu, cartea mi se pare mai mult povestea unei răzvrâtiri decât a unei iubiri. Având în centrul sau povestea reală a lui Claire Mauriac, fiica famosului dramaturg Fracois Mauriac, romanul ne poartă prin Franţa şi Germania celui de-al doilea Război Mondial.

Tânără şi rebelă, Claire Mauriac părăseşte confortul casei părinteşti pentru a se avânta în ororile războiului. Devine voluntară la Crucea Roşie Franceză şi îşi petrece anii de război salvând răniţi şi repatriind prizonieri . Un mod de viaţă care ar dărâma o femeie scoate ce e mai bun din Claire. Departe de a se speria de existenţa pe care o duce, tânăra se bucură de această experienţă limită, de şansele de afirmare pe care războiul i le oferă. Are în sfârşit posibilitatea de a fi „cineva”, nu „fiica cuiva”, iar bucuria unei identităţi nou-descoperite o face să dea ce e mai bun din ea.

Nu la fel stau lucrurile pe plan sentimental. Logodită cu Patrice, Claire duce o luptă interioară între dorinţa ei de a se elibera de un bărbat faţă de care nu mai simte nimic şi afecţiunea pe care o poartă familiei acestuia. Câştig de cauză are, în cele din urmă, dorinţa de libertate. Dobândirea unui nou statut, cel de femeie capabilă, independetă, pare a fi incompatibilă cu orice influenţă masculină. În timpului războiului şi după incheierea acestuia, Claire are relaţii pasagere, dar evită orice implicare emoţională. Asta până în momentul în care îl întâlneşte, la Berlin, pe Yvan Wiazemski, un „adevărat prinţ rusesc”. Bărbatul o atrage tocmai pentru că nu îi seamănă. Lipsa de afinităţi literare îi sunt compensate de o puternică poftă de viaţă, de umor şi mai ales de o dedicare completă pentru cauza pentru care luptă Claire. La Berlin, împreună cu Crucea Roşie Franceză şi Belgiană, cuplul se avântă în dificila misiune de a repatria prizonieri francezi.  Este o misiune grea, şi uneori până şi dreptatea pare a îmbrăca nuanţe diferite.  Berlinul, devastat de război, ascunde le fel de multe drame ca şi ruine: femei părăsite, murind de foame printre dărâmături; bastarzi concepuţi în timpul războiului, trimişi acum către un tată necunoscut; criminali de război ridicaţi la rangul de medici.

În mijlocul acestui haos, Claire şi Yvan se îndrăgostesc, iar mai apoi decid să se căsătorească. Maternitatea survine la scurt timp, şi pare a-i răpi lui Claire ultima fărâmă de energie. Femeia plină de energie, care îşi îneca dramele personale în fum de ţigară devine mamă şi soţie. O naşte, mai apoi, pe Anne, „mon enfant de Berlin”.

Ani mai târziu, Anne încearcă să reconstituie povestea de dragoste a părinţilor ei. Finalul nu pare însă a fi unul fericit: „Părinţii tăi, care s-au iubit atât de mult au sfârşit prin a ajunge la cele care îi despărţeau. Erau cu adevărat ca ziua şi ca noaptea…”. Un mesaj trist, care sintetizează unul din numeroasele paradoxuri ale vieţii: războaiele unesc şi despart. Când despart o fac rapid şi definitiv. Când unesc o fac imprecis, împingându-i pe oameni să iubească cu pasiune în vremuri de incertitudine şi să se despartă la fel de brusc, când viaţa redevine complexă şi nuanţată. Ce ne învaţă in fond această carte despre iubire? Nimic, decât că trece…