Jurnal de campanie- Adriana Săftoiu

Revin pe blog după o absenţă destul de lungă. Sesiunea se dovedeşte, din nou, o perioadă foarte puţin prielnică lecturii şi chiar mai puţin potrivită pentru  recenzii.  Nu am abandonat cititul, însă mi-a lipsit energia să mai scriu.  Oricum, hopul a fost depăşit şi iată-mă din nou, cu forţe proaspete.

Jurnalul de campanie al Adrianei Săftoiu l-am început în tren, din lipsă de ceva mai bun. Introducerea nu mi-a lăsat o impresie prea plăcută. Nici primele pagini. Stereotipii, pe care orice politician sau viitor politician le-a formulat, măcar odată în viaţă („onestitatea nu poate avea culori diferite, în funcţie de interesul de partid” etc. ). Am continuat totuşi lectura, mai mult din plictiseală. Treptat, cartea a început să mă prindă. De fapt, „prindă” e impropriu spus. Evocarea unui mediu în care cu toţii ne ducem viaţa nu mai poate nici să surprindă, nici să atragă. Cartea Adrianei Săftoiu transpune în cuvinte lucruri la care suntem permanent martori, fapte şi imagini care s-au inoculat atât de adânc în conştiinţa noastră încât şi-au pierdut aerul de anormalitate.

Adriana Săftoiu descrie România. O faţă a României. Este vorba despre acele locuri unde apa curentă şi asfaltul constituie un lux, unde ignoranţa şi sărăcia se împletesc, unde oamenii au uitat să facă, preferând să ceară şi atât.  Deloc surprinzător, asemenea locuri se găsesc la doar câţiva kilometrii de Bucureşti.

În calitatea ei de candidat în Colegiul Electoral 7  Prahova, Adriana Săftoiu se trezeşte, peste noapte, în mijlocul lumii descrise mai sus. Şi, înainte să înceapă lupta cu scepticismul oamenilor, se confruntă cu propriile ei temeri. E greu să faci o schimbare într-un loc în care oamenii nu vor să contribuie cu nimic. Mentalitatea, aş spune eu tipic Românească, „sunt sărac, mie să-mi dai” se dovedeşte uneori cea mai puternică barieră în calea progresului.  Suntem o naţiune care a uitat să mai lupte pentru scopurile ei. Aşteptăm alegerile, ne călcăm în picioare pentru a prinde şacoşele oferite în prag de campanie de politicienii „generoşi” apoi mergem şi punem o ştampilă din inerţie, convinşi că oricum „toţi sunt hoţi”. Sau nu mergem deloc, pentru că lucrurile nu pot să meargă decât spre mai rău.

În încercarea ei de a schimba, măcar parţial, acest mod de a vedea lucrurile, Adriana Săftoiu se trezeşte, nu de puţine ori, că luptă cu morile de vânt. Asemenea unui castel de nisip, rezultatele unei zile sunt distruse de blazarea ce renaşte odată cu fiecare răsărit. Oamenii nu înţeleg că marile reforme cer timp. Că banii oferiţi spre a îmbunătăţi temporar soarta a două sau trei familii nevoiaşe sunt bani aruncaţi, dacă în paralel nu se înveşteşte în educarea generaţiilor. Nu sărăcia e problema cea mai mare a ţării, ci lipsa de educaţie şi de implicare. În cadrul campaniei ei, Adriana Săftoiu se abate de la tiparul standard . În locul unei invazii de afişe şi materiale promoţionale, ea încearcă să se implice în proiecte de lungă durată.  Investeşte în elevi şi în şcoli, în generaţiile de alegători care vor urma. În paralel, încearcă să convingă oamenii de importanţa prezenţei la vot.  Încercările ei se bucură doar de un succes parţial. Sunt generaţii care nu mai pot fi schimbate. Acei bătrâni care şi-au făcut din „cârcoteală” un mod de viaţă şi întind mâna uitând să spună „,mulţumesc” după. Acele femei care refuză să mai meargă la şcoală pe motiv că au un bărbat şi mai mult nu vor. Dar sunt şi tineri care nu au fost corupţi încă. Generaţiile care îşi tocesc coatele pe băncile şcolii sunt tinerii întreprinzători de mâine. Adriana Săftoiu sesizează asta.

Citind cartea, m-a încercat un regret trecător: acela că nu am urmărit cu mai mult interes evoluţia Adrianei Săftoiu pe scena politică. Ar fi fost interesant de văzut dacă eforturile ei au fost continuate, sau dacă toate acţiunile, descrise în cartea ei nu au fost altceva decât un mod subtil de a-şi câştiga simpatizanţi. Dar, cum tot ce ţine de politică mă lasă rece, voi rămâne probabil cu curiozitatea nesatisfăcută.