Leapşă – prima carte citită
Leapşa care urmează vine în întâmpinarea unei vechi dorinţe, aceea de a vă povesti puţin despre prima mea experienţă în „lumea de umbre” pe care o iubesc atât.
Relaţia mea cu cărţile a fost mereu ceva mai specială, iar începuturile acestei iubiri, puţin ieşite din comun. Nu mi-am petrecut anii de primară buchisind din „Poveşti nemuritoare” nici nu am idolatrizat-o pe Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. Părinţii mei m-au învăţat încă de timpuriu să preţuiesc altfel de cărţi. La 3 ani, mama mi-a citit pentru prima dată din „Heidi”. A continuat cu romanele lui May iar în paralel tatăl meu m-a condus în lumea altui scriitor faimos: Jules Verne. Au fost lecţii bune, care mi-au trezit pasiunea pentru lectură şi m-au făcut să-mi doresc, la rândul meu, să citesc. Rezultatul a fost că pe la 7 ani puteam să citesc acceptabil. Ca un fel de „recomensă” ai mei mi-au dăruit o variantă ilustrată din „Cartea de aur a poveştilor nemuritoare”. M-am simţit amărâtă, nu asta îmi doream. Visam la cărţi „de oameni mari” pe care să le citesc cu sufletul la gură.
Cam în aceeaşi perioadă îmi formasem un alt obicei: citeam titlurile cărţilor din bibliotecă. Îmi lăsam privirea să colinde, silabiseam cu greu „Ma-rin Pre-da de-li-rul” şi altele asemenea, fără un scop anume, din simpla plăcere de a mă auzi citind. Aşa am dat într-o zi de ea, o carte mică şi destul de veche: „Cei mai frumoşi ani” – A.J. Cronin. Pe copertă eterna poză, parcă ruptă dintr-un film american, cu un el şi o ea. Titlul mi-a rămas în minte, m-a bântuit zile întregi. Când am deschis pentru prima dată cartea, am făcut-o cu sentimentul că comit un sacrilegiu. Citeam prima mea carte „de oameni mari”, o lectură pe care mama ar fi privit-o, poate, dezaprobator. Totuşi, ispita a învins. Citind „Cei mai frumoşi ani” am simţit fiorul primei iubiri. Intram într-o lume nouă, cu oameni care îndrăzeau să viseze, să îşi înfrunte părinţii, să fugă în lume de dragul unui ideal. L-am adorat pe Duncan şi i-am detestat mama. Am plâns de nenumărate ori. Începeam să înţeleg lucruri, iar atâtea altele mi se păreau de neînţeles: durerea, puterea unui om de a le alina… Finalul cărţii m-a surprins râzând şi plângând în acelaşi timp.
Asta a fost prima mea evadare. Apoi, pentru o vreme, am revenit la vechea mea matcă: basme şi alte „poveşti pentru copii” care erau deliciul mamei şi oroarea mea. Nu mai ştiu care carte a urmat. Probabil ceva sugerat de tati. O fi fost „Zora cea roşie şi banda ei”? Sau poate ceva de Jules Verne, din vechea colecţie a bunicilor. Nu mai îmi amintesc. Ştiu doar că undeva prin clasa a 5-a am revenit la Cronin. L-am redescoperit şi l-am reîndrăgit. Apoi l-am clasificat drept „de prost gust” şi l-am uitat.
Vara trecută am dat întâmplător din nou peste „Cei mai frumoşi ani”. Nu am rezistat tentaţiei şi am recitit-o. Am regăsit gustul primei iubiri nealterat. La fel ca şi în trecut, au fost scene care m-au mişcat şi altele care m-au înfuriat. Un lucru m-a surprins însă: că relativa maturitate dobândintă în ceva mai mult de un deceniu nu m-a făcut să privesc cartea cu… desconsiderare. „Cei mai frumoşi ani” a fost simbolul unui început. Prima dragoste, prima evadare … Prima încercare la care a fost supus „insitinctul” meu de cititor. J
p.s. Mulţumesc Oanei pentru leapşă. O dau mai departe unei bloggeriţe care şi-a pierdut recenziile, nu şi pofta de lectură: Laurei.
22 Comments
Laura
Multumesc pentru atentie si ajutor!
Inca nu imi pot reveni, ma simt rau, de parca am pierdut o parte din mine 🙁
Izabela
Oricand cu placere 🙂
Nu e usor sa pierzi un blog la care ai tinut atat. Acorda-ti timp. Sunt sigura ca mai devreme sau mai tarziu, pasiunea pentru scris iti va reveni. In fond, sunt atatea carti frumoase despre care merita vorbit incat nu merita sa renunti.
oana
Frumoasa povestea celor mai frumosi ani. E placut sa ai asa unele carti de suflet, de care sa iti aduci tot timpul aminte cu placere.
Dar..;mai tre sa mai zic ceva, pe mine Jules Verne m-a terorizat. M-am chinuit, pe cuvantul meu, am incercat sa citesc vreo 4 5 carti de ale lui, dar nu a mers, nu am reusit sa termin nici una. L-am pus in acelas oala cu Sadoveanu pe care de nevoie l-am citit si nici ca mai imi trebuie sa aud de unul din ei vreodata 🙂
Izabela
Sadoveanu mi-a scos şi mie peri albi. Iar Jules Verne … ei da, poate e puţin greu de digerat, depinde acum şi de persoană. Pe mine însă m-a făcut să visez, să îmi doresc să explorez lumea. La vară voi reveni la el, sunt curioasă cum îi voi percepe acum.
oana
🙂 curaj atunci
eu inca nu ma lansez in aventuri din astea, dar cine stie, poate intro zi voi avea dipozitia sa il incerc din nou pe Jules Verne.
Laura
@Oana, eu il ador pe Sadoveanu :D, acum parerile sunt impartite. Nu am citit si nu voi citi de la el niciodata cartile pur istorice, peste lectura carora nu am putut sa inaintez nicicum :). Am citi insa Baltajul- carte care-mi este tare draga- si Hanul Ancutei, acum incerc sa fac rost de Creanga de Aur.
De exemplu, eu nu am avut curaj sa-l incep pe Garcia Marquez! Stiu ca e un scriitor supraapreciat si nu degeaba, dar mi se pare greoi.
oana
@Laura 🙂 da, asa e cu gusturile, fiecare cu ale lui. 🙂
Tre sa recunosc ca m-am chinuit mai putin cu Baltagul si cu Hanul Ancutei decat cu Neamul Soimarestilor dar in continuare, daca Sadoveanu nu ar fi existat, eu nu i-as fi simtit lipsa. (suna un pic radical, stiu)
Si Garcia Marquez pentru mine si el e cu dus intors. Adica nu prea ma incanta. Am citit trei carti de ale lui. Am inceput cu bine cunscutele romane Un veac de singuratate si Dragoste in vremea holerei. Primul mi s-a parut luuuuung si plictisitor si al doilea, pe langa lung si plictisitor si mult prea siropos pentru mine. 🙂 Apoi am citit nu demult Toamna patriarhului si asta chiar mi-a placut!!! 🙂
Izabela
Laura, încearcă să citeşti “Fraţii Jderi”, pe mine m-a lecuit de Sadoveanu, sunt curioasă cum o vei percepe tu. Iar cu Marquez… cred că merită o şansă. Are un stil mai ciudat, dar te prinde.
Laura
@Oana, facem chat aici la Isa pe blog :))), dar avand in vedere ca vorbim despre carti nu cred ca se supara :), daca da, atunci ne mutam la mine :)).
Uite un alt exemplu,,
Eu il iubesc pe Eliade, dar nu am putut sa citesc Romanul adolescentului miop :))
Izabela
Nu, chiar nu mă supăr :))
Eu am reuşit să citesc “Fraţii Jderi” … în 3 luni :))
Laura
@Iza: vai viata mea!!!! :)). Trebuia sa citesc romanul pentru ora de romana si vreau sa spun ca nuam reusit, desi am incercat si uite-asa mi–am dat seama ca nu-mi plac romane istorice
Laura
@Iza eu trebuia sa citesc cele 2 volume intr-o saptamana :)))
oana
ok Iza nu se supara deci continuam
Eliade – si la mine lafel, nu mi-a placut deloc Romanul adolescentului miop dar si eu il ador pe Eliade pentru restul
Sadoveanu – nu a fost asa, nu mai imi trebe nimic de la el hahaha
Frati Jderi – cred ca am inceput cartea si apoi am abandonat-o de vreo 3 sau 4 ori pana sa imi pun nervi si rabdarea la incercare si sa o termin. Deci iti doresc “succesuri” daca tre sa o citesti in asa de scurt timp….
Izabela
La Eliade mi-a plăcut mult “Nuntă în cer”. “Romanul adolescentului miop” l-am citit relativ recent. M-am identificat cu personajul principal şi totuşi… au fost şi scene când cartea mi s-a părut … apăsătoare. Atâta perfecţiune la un om devine dureroasă.
Laura
@Oana, Fratii Jderi trebuia sa-l citesc in liceu, acum vreo 4 ani de zile..
Altfel, mult prea putine carti din “lectura obligatorie” din liceu au reusit sa ma capteze!!!
@Iza de la Eliade mai sunt carti frumoase: Domnisoara Christina, Maitreyi, Pe strada Mântuleasa, La ţigănci, Isabel şi apele diavolul
oana
La mine numarul 1 in topul cartilor lui Eliade raman Memoriile lui. M-a impresionat enorm cartea asta!!!! Chiar cititi-o daca nu ati facut-o deja. 🙂
Si Iza, perfectiunea lui la mine a avut efect benefic, adica ma motiveaza 🙂
Izabela
@Laura “La ţigănci” m-a traumatizat în liceu iar “Maitreyi” mi s-a părut ok, deşi nu e genul de carte asupra căreia aş reveni. Acum câteva zile am răsfoit “Dragostea nu moare” , celebra replică a lui Maitreyi la cartea lui Eliade. Mi se pare superbă, e una dintre “must-urile” verii care vine
@Oana Şi pe mine m-a motivat, până într-un punct. Însă scenele în care personajul nu dormea nopţile pentru că citea mi-au lăsat un gust amar. Am ajuns să mă întreb dacă iubesc suficient de mult cărţile, odată ce nu sunt capabilă să-mi sacrific câteva nopţi de dragul lor.
oana
@Laura – acuma vad, ai lasat comentariu la 7h59 azi dimi 🙂
Sorry cu liceu si Frati Jderi, nu stiu de ce am inteles ca trebuie sa il citesti acum din nou (probabil nu am fost atenta)
Mie Maytrei nu pot sa zic ca mi-a placut in mod deosebit, adica da, cartea e buna dar cred ca e ca si la Iza, nu e stilul meu. 🙂
Cat despre noptile nedormite ale lui Eliade….mie mi se intampla daca imi plca o carte sa stau pana la 3 sau 4 dimineata sa o termin (bine, rar, nu ma compar cu el, departe de mine gandul asta). In schimb faptul ca dormea 4 ore pe noapte….wow!!!! de cand am citit cartea ma trezesc oarecum cu mustrari de constiinta de fiecare data cand dorm in weekend pana la 10!!! :)))) (bine, nu sunt o mare iubitoare de somn, ma multumesc cu putin, dar totusi, 4 ore!!!!)
Laura
@Oana, nu am reusit pana acum sa citesc memoriile lui Eliade, dar poate, in curand.
@Iza vreau si eu caartea!!!! Am citit despre ea numai lucruri bune!!
Laura
@Oana ma faci curioasa cu cartea asta, zau asa.. daca as avea-o, acum m-as apuca de ea!!!, dar nu o am 🙁 si va trebui sa-mi pun pofta in cui..
Izabela
@Laura: Întâmplător am cartea în format electronic, adu-mi aminte când mai vorbim pe mess şi ţi-o trimit 😉
Laura
@Iza: Ok, sefa 😛