Mi l-ai ucis pe Poirot …

Sunt furioasa … Pentru prima data in viata imi detest autoarea de suflet. O urasc pentru ca nu a stiut cand sa se opreasca. A tinut in viata un personaj care ajunsese sa o scarbeasca, pentru a-i harazi apoi un final stupid, in contradictie cu tot ce a insemnat micul detectiv belgian pentru mine. Un fel de “hai sa scap si de tine” …

Am citit “Cortina” cu lacrimi in ochi. Prima carte, primul moment furat de dragul lecturii dupa atata timp n-ar trebui sa fie asa tumultos. Ar trebui sa fie o revedere placuta, intre doi prieteni care, desi s-au distantat, inca gasesc intre ei acea legatura indestructibila care i-a unit de la inceput.   Legatura aceasta a fost taiata abrupt, de moartea eroiului care mi-a inseninat adolescenta. Un vechi impuls trezit la lumina intr-o librarie prafuita… O carte ascunsa aproape cu rusine in geanta, momentul, similar unui sacrilegiu cand m-am abandonat din nou acestei vechi pasiuni …  Toate acestea isi pierd din semnificatie in fata imaginilor care incep sa curga odata cu paginile. Poirot, bolnav de artrita. Poirot, incapabil sa conduca, cu maiestria-i  obisnuita, interogatoriile. Dintr-un detectiv scund, arogant si totusi simpatic, Poirot este transformat intr-o caricatura in scaun cu rotile. Rolul principal revine lui Hastings, care nu face o figura prea buna. Bine conturat, Hastings ramane totusi un personaj banal, usor limitat, manat de impulsurile firesti. In alt context perspectiva mi s-ar fi parut poate interesanta si m-as fi amuzat identificandu-ma cu el. Acum, toata lectura a fost o asteptare neincununata de succes. Am citit in garda, pandind momentul cand farsa aceea idioata o sa inceteze si detectivul meu iubit o sa-si faca intrarea in scena, in stilul lui usor pompos. Nu s-a intamplat asta, iar finalul a fost in masura sa ma dezguste.  Ma intreb daca este posibil ca la un moment dat cititorul sa cunoasca un personaj mai bine decat autorul care l-a conceput. “Cortina” tinde sa imi confirme aceasta ipoteza…

Actiunea romanului se desfasoara la Styles, locul unde, cu ani in urma, Poirot isi rezolva primul caz. Conacul, transformat intre timp in pensiune, devine gazda unei reintalniri pline de melancolie: recet vaduvit, Hastings se intoarce la Syles, pentru a participa la o reuniune organizata de vechiul si acum batranul lui prieten Poirot. Atmosfera este una apasatoare, fiecare dintre personaje duce in spate un lung sir de amintiri si esecuri. Singur Poirot  pare a-si fi pastrat intrucatva flerul si il antreneaza pe Hastings in ultima lor vanatoare: crime aparent simplu de rezolvat, cazuri inchise cu mult timp in urma sunt readuse la iveala de batranul detectiv, ferm convins ca acestea au un numitor comun. Lipsit de mobilitate, isi convinge vechiul prieten sa preia asupra lui interogatoriile voalate, in scopul de proteja viitoarea victima.

In mod previzibil, Hastings se pierde in supozitii. Noi crime au loc la Styles, iar semnele de intrebare se inmultesc.

“Cortina” mi-a lasat un gust amar. Doare sa vezi esecul celor pe care ii credeai invincibili. Agatha Christie fusese pentru mine o eroina.  Mi-a daruit nenumarate ore de placere in compania lui Poirot si a lui Miss Marple. Unul dintre ultimele ei romane se dovedeste un esec. Poirot merita un altfel de final.