Moartea lui Ahasverus-Par Lagerkvist
Pe suportul unei poveşti simple, autorul concentează întreaga sa încărcătură sufletească. O carte născută nu din experienţă, ci din îndoială…
Cartea urmăreşte povestea a trei oameni, Diana, Tobias şi un străin necunoscut. Destinele celor doi se împletesc pe nevăzute într-un han mizer unde poposeau pelerinii: Diana, o tânărăr decăzută, care, deşi viciată se detaşează de restul femeilor uşoare; Tobias, personaj chinuit de propria dualitate, de incapacitatea de a accepta că este, în esenţă, credincios. Şi străinul, al cărui nume reiese doar din titlul poveştii.
Deşi animaţi de motive diferite, cei trei pornesc în perelinaj spre Ţara Sfântă. Dar nu este un drum lipsit de obstacole; Diana moare pentru a-i salva viaţa lui Tobias iar cei doi rămaşi îşi continuă drumul doar pentru a afla că ultimul vapor spre Ierusalim plecase cu câteva ore în urmă. Din acel punct, ambii bărbaţi se pierd în propriul zbucium, a cărui alinare o caută în fapte, sau în gânduri. În încercarea de a ajunge în Ţara Sfântă cu ajutorul unor tâlhari, Tobias dispare pe mare. Ahasverus retrăieşte toate frământările, găsindu-şi în final eliberarea în moarte.
„Moartea lui Ahasverus” se concentrează şi pe dualitatea credinţei. Imaginile din han, portrete groteşti ale unor pelerini, sugerează că ideea de credinţă nu este automat legată de ideea de moralitate. Femei care se prostituează pentru a ajunge la Ierusalim, oameni care profită de drum pentru a pune la cale jafuri şi omoruri, toate acestea reprezintă un cadru care este întregit de Tobias. Fost soldat, acum tâlhar, Tobias este totuşi cel mai credincios personaj al cărţii singurul interesat să străpungă barierele morţii. Martor al efemerităţii vieţii, el caută mijlocul de a lupta contra timpului, prin ancorarea în ceva stabil. Este motivul pentru care Tobias călătoreşte. Nu pentru a găsi mântuirea, nu pentru a se ispăşi, ci pur şi simplu pentru a se asigura de existenţa divinităţii, a cărei prezenţă o intuieşte vag.
Ahasverus este în multe privinţe opusul lui Tobias. El refuză să creadă din îndărătnicire, pentru că este furios de nedreptăţile pe care le naşte credinţa. De ce, dintre toţi oamenii crucificaţi de-a lungul deceniilor, lumea îşi mai aminteşte doar de Iisus ? Cum l-ar fi putut deosebi un om pe Iisus, între sutele de tâlhari care se perindau în drumul lor spre Golgota? Abia la sfârşitul vieţii, acest zbucium se domoleşte. Ahasverus acceptă credinţa, dobândind prin asta pacea. Totuşi, modul în care acestă acceptare are loc este atipic. Personajul nu experimentează căinţa, dragostea şi celelalte sentimente înălţătoare. Împăcarea cu Dumnezeu este rezultatul acceptării, nu al revelaţiei.
„Moartea lui Ahasverus” mi s-a părut un roman reuşit, poate şi pentru că nu mi-a lăsat acel gust amar, de idei servite cu linguriţa. Este un roman care poate fi gustat în egală măsură de un ateu, cât şi de un creştin. Iar aceasta este, cred, o calitate rară.