Muzica unei vieţi – Andrei Makine

De „Muzica unei vieţi” am auzi pe blogul Mădălinei. Recenzia ei, mi-a rămas întipărită în memorie poate şi pentru că în aceeaşi perioadă şi eu îi descopeream pe Makine, cu „Fiica unui erou al Uniunii Sovietice”. Mi-am propus atunci să citesc mai mult de autor, aşa că recomandarea în cauză a picat numai bine.

Acţiunea se desfăşoară în Rusia postbelică, într-o lume în care întreaga existenţă poată pecetea resemnării şi a fatalismului: „De altfel, din ce-i făcută viaţa în oraşele ca ăsta, la mii de kilometrii de civilizaţie? Din aşteptări, resemnări, căldură jilavă în pâslari. Iar gara asta asediată de viscol nu-i decât rezumatul istoriei acestei ţări. A naturii sale profunde. Spaţii ce fac să pară absurdă orice tentativă de a acţiona. Exces de spaţiu care înghite timpul, nivelează toate termenele, toate duratele, toate proiectele. Mâine înseamnă „poate, cândva”, când spaţiul, zăpezile, soarta o vor îngădui. Fatalismul…”

Într-o gară pierdută undeva în zona asiatică a Rusiei, viscolul îşi face de cap. Mase umane aşteaptă cu resemnare trenuri întârziate. Se îngrămădesc, mănâncă, dorm, resemnaţi, mulţumiţi de culcuşul improvizat de hârtii de ziar. Într-un colţ, un narator blazat meditează la toată această irosire. Apoi, de undeva, se aude un pian, începe o poveste …

O istorie care are toate şansele la un happy-end se transformă într-o dramă de proporţii. Alexei, un pianist debutant, logodit şi cu un viitor frumos în faţă, se trezeşte deodată singuri într-o Rusie ostilă. Cu părinţii areştati, el însuşi devenit fugar, Alexei înfruntă un destin sumbru, în care războiul nu este o nenorocire, ci o şansă. Refugiat în altă ţară, fără puterea de a scăpa vreodată de statutul de duşman al patriei, personajul decide să îşi schimbe identitatea. Lucru simplu, printre atâţia soldaţi morţi. Devine el însuşi un combatant, colindă păduri şi râuri înroşite de sânge, cunoaşte moartea, mizeria, săvârşeşte acte de bravură.

Războiul se termină fără ca viaţa personajului să capete cât de cât contur. Devine protejatul şi şoferul generalului căruia îi salvase viaţa, însă, prizonier al unei false identităţi, nu face niciodată saltul către un destin propriu, nedirijat de alţii. Până când se îndrăgosteşte de Stella, fiica generalului. Sau poate nici nu se îndrăgosteşte? Poate doar se simte atras de perspectiva unei poveşti născute pe acorduri de pian. Sau poate nu mai simte nimic. Devine învăţăcelul neexperimentat pe care Stella, în momentele ei jucăuşe, îl învaţă să cânte la pian. Un pianist învăţând să cânte… Iată numai unul dintre absurdităţile pe care războiul le-a născut. Apoi soseşte var, iar perspectiva unei romanţe cu un soldat plin de cicatrici îşi pierde din strălucire pentru Stella. Se logodeşte cu un bărbat de nivelul ei. Alexi se resemnează, sau crede că o face. Cândva urmează noaptea logodnei. Prezent într-o anticameră, personajul, redus la statutul de simplu şofer al oaspeţilor, aşteaptă. Apoi însă, un pian schimbă totul. Rasună o muzică, ultima poate. Muzica unei vieţi…

Cartea mi-a plăcut, m-a atras prin tragismul ei lipsit de spectaculos. Cartea e tristă, însă nu revoltă. Vorbele lui Makine te modelează, devii la rândul tău rus, prizonier al fatalismului. Accepţi moartea, şi lucruri mai rele decât ea. Ai senzaţia că le înţelegi infinitatea de nunaţe. Totuşi, un lucru rămâne de neînţeles: cum au putut artişti, aceste firi sensibile şi pline de har, să supravieţuiască, să se transforme, să se abrutizeze, rămânând, în acelaşi timp, sufleteşte, aceiaşi. Makine nu ne oferă răspunsul. El doar ne povesteşte, şi o face într-un fel minunat.