Never let me go-Kazuo Ishiguro

Să citeşti un autor în original nu e lucru uşor. Cel mai târziu când am citit „Never let me go” m-am convins de acest lucru. Oricât de bine ai stăpâni o limbă stăină, ajungi în punctul în care te îndoieşti acurateţea interpretării tale. Exact acest lucru mi s-a întâmplat cu romanul lui Kazuo Ishiguro. Citeam, înţelegeam cuvintele, acţiunea se leaga, dar anumite elemente păreau să îmi scape. Mult mai târziu mi-am dat seama că totul ţine de un artificiu compoziţional. La fel ca în viaţa personajelor, în carte elementele “anormale” apar treptat. În primul moment, ţi se pare că asişti la viaţa unui om obişnuit. Curând însă îţi dai seama că ceva nu este în ordine. Ajungi la jumătatea cărţii şi misterul tot nu e revelat. Eşti intrigat, captivat, formulezi ipoteze. Şi tocmai când crezi că ai ajuns la capătul firului, apar noi elemente care conferă un plus de savoare acţiunii.

Ce se întâmplă de fapt? Kathy H. îşi relatează povestea vieţii. Evocă prieteni decedaţi, evenimente şi locuri din trecut. Fără nostalgie, doar cu resemnare. La prima vedere, nimic ieşit din comun. Însă Kathy nu este o femeie obişnuită, ci o clonă. Creată pentru a servi drept donator de organe, ea înfruntă un destin atipic. Într-o societate în care clonele sunt folosite, însă niciodată agreate, Kathy şi prietenii ei, Ruth şi Tommy trăiesc izolaţi de restul lumii, la Hailsham, o şcoală internat.
Prima parte a cărţii se referă tocmai la acestă etapă. Dar până şi anii de şcoală au ceva ciudat. În primul rând, profesorii de la Hailsham încurajează cu un zel neobişnuit orice mainifestare artistică, cele mai bune creaţii fiind selectate pentru ceea ce între elevi este cunoscut drept “galeria lui Madame”. În al doilea rând, cu mici excepţii toţi adulţii par să evite o legătură mai strânsă cu copiii, iar Madame, conducătoarea liceului, pare a nutri o silă deosebită faţă de ei.
În acestă perioadă Kathy se împrieteneşte cu Ruth şi Tommy. Deşi firi total diferite Ruth-genul dominant, Kathy-firea placidă, predispusă la analiză şi Tommy, un revoltat autentic, vor forma un mic grup. În timp, între Ruth şi Tommy se înfiripă o relaţie.
Aceasta continuă şi ani mai târziu când cei trei sunt mutaţi la “căsuţe”, locul unde clonele îşi petrec anii rămaşi până în momentul în care vor fi aleşi drept îngrijitori sau donatori. În timp ce cu Ruth relaţiile devin tot mai puţin cordiale, Kathy cotinuă să aibă în Tommy un prieten de nădejde, singurul căreia are curajul să îi destăinuie frământările ei. Fiind genul omului meditativ, Kathy are dificultăţi în a accepta statutul impus de origine. O frază spusă la mânie de Ruth o face pe tânără să conştientizeze un adevăr dur: clonele nu sunt făcute după oameni normali ci, cel mai probabil, din rebuturi ale societăţii, prostituate şi drogaţi.
Ulterior, în urma unei discuţii aprinse cu Tommy, Kathy decide că este timpul să plece din căsuţe pentru a deveni îngrijitor. Ani mai târziu o întâlneşte pe Ruth, aflată la prima ei donaţie. Prietenia dintre cele două femei se leagă din nou, însă curând Ruth moare, nu înainte de a o ruga pe Kathy să o ierte că a impiedicat o posibilă relaţie dintre ea şi Tommy.
La rugămintea lui Ruth, Kathy îl caută pe Tommy şi împreună cei doi merg la Madame pentru a o ruga să amâne cu câţiva ani momentul fatal în care vor trebui să îşi doneze organele. Însă vizita scoate la iveală adevăruri noi şi dureroase. Tommy şi Kathy află în sfârşit de ce arta era atât de preţuită la Hailsham, şi le sunt deschişi ochii cu privire la locul lor în lume. O lume în faţa căreia clonele nu pot decât să se resemneze.

De fapt, asta ne si comunică scena finală, un sentiment general de resemnare, de acceptare a unui destin potrivnic:
“That was the only time, as I stood there, looking at that strange rubbish, feeling the wind coming across those empty fields, that I started to imagine just a little fantasy thing, because this was Norfolk after all, and it was only a couple of weeks since I’d lost him. I was thinking about the rubbish, the flapping plastic in the branches, the shore-line of odd stuff caught along the fencing, and I half-closed my eyes and imagined this was the spot where everything I’d ever lost since my childhood had washed up, and I was now standing here in front of it, and if I waited long enough, a tiny figure would appear on the horizon across the field, and gradually get larger until I’d see it was Tommy, and he’d wave, maybe even call. The fantasy never got beyond that—I didn’t let it—and though the tears rolled down my face, I wasn’t sobbing or out of control. I just waited a bit, then turned back to the car, to drive off to wherever it was I was supposed to be.”

Pare greu de crezut că poţi trăi drame care nu au avut loc încă. Pare imposibil să meditezi la destinul unor făpturi care nu au fost create, să le împărtăşeşti suferinţa şi resemnarea. Şi totuşi, se poate. Iar tocmai în asta rezidă farmecul lecturii, în a face inimaginabilul, realitate.