O toaletă a la Elisabeth Taylor-Rodica Ojog-Braşoveanu

Credeaţi că după istoria cu tablourile, Melania s-a cuminţit? Nici vorbă! După un an de închisoare, ea revine proaspătă şi fericită, încărcată cu impresii din cele mai plăcute. Iar maiorul Cristescu nu poate decât să o admire şi să spere că bătrânica s-a orientat către plăceri mai … conforme vârstei.

Dar în timp ce Melania îşi dezmiardă cu foc mult-iubitul motan Mirciulică, în celălalt colţ al Bucureştiului, Marian Dragu, inginer şi colecţionar de artă, are toate motivele să fie îngrijorat. Căci, deşi nu se ştie pe lista celor mai iubiţi dintre pământeni, cinci ameninţări cu moartea într-o singură zi sunt mai mult decât poate bietul om să suporte. Dar nici fuga precipitată la poliţie, nici uşa prevăzută cu trei încuietori nu îl apără de mânia destinului: flancat de numeroase piese de colecţie, Dragu îşi găseşte obştescul sfârşit, fără a nutri măcar iluzia că moartea lui va smulge prea multe lacrimi. Căci Dragu fusese o canalie. Da, ştiu, e frumos să rămâi imparţial când scrii recenzii, dar când vine vorba de un bărbat îndrăgostit de sine, care oferă nevestei detalii picante despre performanţele amantei, chair şi eu văd roşu. Astfel gestul Ancăi Dragu de a asezona niţel peria de dinţi a soţului cu cianură devine aproape .. scuzabil.
Însă Anca are concurenţă. Anton Cernat, bătrânul care se ruinase pentru Dragu, Olga Gabrelotti, amanta părăsită, Octavian Nanu, rivalul abandonat de iubită, precum şi doctorul Mircescu, ce vânduse în pagubă importante obiecte de artă, toţi par a fi de acord într-o privinţă: Dragu trebuie să moară.
Şi ce face un poliţist când patru dintre cei cinci potenţiali suspecţi îşi asumă o crimă? Se miră, iar apoi se pregăteşte să acţioneze. Bineînţeles, dacă între timp Melania nu îşi redescoperă pasiunea pentru obiecte de artă, şi încurcă puţin iţele. Tacâmul nu ar putea fi complet fără o ceartă între mafioţii locali, o răpire şi, pentru simetrie, încă o crimă. Rezultatul? Maiorul Cristescu cedează nervos, motanul Mirciulică învaţă să zboare, iar Melania îmbracă o rochie cel puţin … originală.
Deznodământul este în maniera caracteristică Rodicăi Ojog Braşoveanu: surpinzător, dar perfect logic. Atât de logic, încât veci nu ţi-ar fi trecut prin minte.

În cazul unor scriitori buni, cuvintele devin de prisos. Prin urmare, închei prin a vă recomanda să citiţi şi interviul luat de Formula AS Rodicăi Ojog-Braşoveanu, o evocare nu lipsită de nostalgie a unor vremuri pe care le înţelegem tot mai puţin.