O viaţă de rezervă- Jodi Picoult

O carte cu care am avut mai rezerve la început. În ultima vreme, romanele abordând subiecte tabu s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, şi puţine sunt cele cu adevărat bune. La „O viaţă de rezervă” m-a atras în primul rând … coperta. Ştiu, sună stupid dar sunt situaţii în care coperta chiar face diferenţa. Imaginea cu două fete purtând pe faţă o maturitate prematură, m-a cucerit. Conţinutul avea să confirme promisiunea purtată de copertă.

„Nu vreau să-L dau în judecată pe Dumnezeu, ci pe părinţii mei, spun eu. Vreau să-i dau în judecată pentru drepturile pe care le am asupra propriului meu corp” . Cuvinte dure, purtând o sugestie clară a revoltei. Ar putea aparţine unei adolescente rebele, sau unui sportiv de performanţă. Ar putea fi uitate cu timpul, îngropate. Dar nu şi atunci când cea care le rosteşte este o fată de numai 13 ani.

De când a fost născută, Anna a trăit în umbra surorii ei mai mari, Kate. A fost corpul care a hrănit-o, fântâna din care, an de an, din ce în ce mai des, trebuia să se scurgă viaţă spre alt corp, indiferent de preţ. Anna nu a fost născută din dragoste. A fost creată pentru Kate, pentru a fi donatorul perfect al unei bolnave de leucemie.  Rol dramatic, ce se amplifică odată cu trecerea timpului, când devine clar că leucemia nu dă semne de vindecare ci, din contră, avansează.

Jodi Picoult schiţează un amplu portret al acestei drame, modul în care ea se consumă, sau mai bine zis se amplifică în cadrul unei familii. Brian, tatăl, Sarah, mama, Jesse, fratele mereu ignorat şi cele două fete, Kate şi Anna; iată pionii unei poveşti care intrigă, revoltă, îndurererează. Cititorul este atras în acest vârtej, şi este lipsit chiar de privilegiul de a fi părtinitor. La prima vedere verdictul pare clar: Anna e victima, părinţii sunt antagoniştii perfecţi care sacrifică o fată în favoarea celeilalte. Apoi citim punctul de vedere al mamei. Devenim martori la frământările ei, la durerea pe care o poartă zi de zi, fără a avea măcar consolarea de a o afişa. Intervine Brian, soţul neputincios care se vede forţat să aleagă între două fiice, incapabil să le protejeze pe amândouă. Câteodată, nu prea des, se face auzită şi vocea lui Jesse. Redus la stadiul de rebut al societăţii, el îşi transformă durerea în flăcări. Încendiază clădiri, sperând că acest lucru îi va domoli furia, se retrage tot mai mult în sine, convins că într-o casă cu două bolnave, el este complet de prisos. Planurile alternează, tabloul se ţese treptat, tot mai detaliat … Procesul înaintează, tensiunea creşte. Concluzia e una singură: e groaznic. E groaznic să îţi sacrifici sora pentru a-ţi oferi dreptul la puţină viaţă, e groaznic să-ţi petreci copilăria în spitale fără măcar a fi bolnav, e groaznic să înfrunţi zi de zi posibilitatea de a-ţi pierde copilul, e groaznic să fii călău şi totodată victimă.

Nu am să afirm că romanul este frumos. Însă cu siguranţă este unul intens. Te face să te revolţi, să te temi, să îţi doreşti să ajungi într-o lume ideală, unde nu exită boli şi copii care să sufere de pe urma lor. Citind „O viaţă de rezervă” m-am surprins întrebându-mă nu odată ce aş fi făcut eu în situaţia prezentată. M-am pus pe rând în pielea fiecărui personaj, mi-am însuşit drama lor şi deodată am constatat cât de puternici sunt de fapt aceşti oameni. Bolnavi sau aparţinători, cu toţii duc zi de zi un război cu hazardul, o luptă în faţa căreia micile greutăţi cotidiene devin ridicole de-a dreptul. Romanul lui Jodi Picoult este o dramă, dar şi o lecţie de curaj. O carte care te învaţă să fii mai puternic, tocmai pentru că îţi arată tot ceea ce poate fi mai rău din viaţă.