Orele-Michael Cunningham

O întâmplare nefericită face ca, cu câteva luni înainte să fi dat peste romanul lui Cunningham, să fi văzut filmul cu acelaşi nume. Din acest motiv cartea nu a mai constituit, propriu-zis, o surpriză. Mi-ar fi plăcut mult să o analizez prin prisma cititorului neavizat. În aceste condiţii însă, nu pot decât să bănuiesc că mulţi vor fi probabil puţin derutaţi de structura romanului.

Până aproape de final, acţiunea se desfăşoară pe trei planuri paralele, care nu par să aibă nicio legătură unul cu celălat. Cartea începe abrupt, cu ultimele momente din viaţa scriitoarei Virginia Woolf, pentru ca apoi să se realizeze o trecere bruscă spre destinul liniştit al Clarissei Vaughn supranumită „Doamna Dalloway”. Clarissa este în multe privinţe exemplul tipic de hippie ajuns la bătrâneţe: nonconformistă până la un punct, ea priveşte cu un vag regret către trecut. Dar nu reneagă prezentul. Se bucură de relaţia cu iubita ei Sally, îşi acceptă fiica, pe Julia, fără să o poată înţelege şi îşi îngrijeşte un vechi prieten, Richard Brown, bolnav de SIDA.

Ca un interesant artificiu de compoziţie, capitolul care ne introduce în viaţa Clarissei Vaughn debutează similar cu romanul „Doamna Dalloway”, al Virginiei Woolf. Aş merge mai departe afirmând că Clarissa este o Doamnă Dalloway a anilor `90. Un element diferă însă: sentimentul dominant. Acţiunea se desfăşoară într-un deceniu în care nimic nu mai este privit drept spectaculos. Rutina pare să mănânce totul. Până şi relaţiile între persoane de acelaşi sex capătă o tentă de şters, de căsnicie mâncată de molii. Dramele umane se desfăşoară în întuneric. Morţile nu mai dor cum dureau odată. Richard Brown se sinucide. Clarissa îl vede plutind pe fereastră şi timp de câteva lungi secunde nu conştientizează faptul în sine. Apoi capul lui Richard se sfarmă pe pavaj, iar vraja dispare.

Al doilea plan urmăreşte chiar destinul scriitoarei Virginia Woolf. Sfătuită să părăsească Londra din cauza bolii, ea trăieşte într-un spaţiu pe care îl percepe claustrant. Lumea întreagă pare să evolueze în afara ei, sarcini simple, precum strunirea unei servitoare, îi par insurmontabile. Singura scăpare este scrisul. Dar şi scrisul se desfăşoară anevoios. Paginile pentru „Doamna Dalloway” cresc cu greu, durerile de cap ameninţă constant să inhibe un val de inspiraţie. Şi totuşi, pentru Virginia Woolf un lucru e clar: cineva trebuie să se sinucidă. Nu va fi doamna Dalloway, cea plină de viaţă ci un om … inadaptat. Septimus Warren Smith . Un personaj care capătă deodată cu totul alte valenţe. Până recent, mi se părea un „accesoriu” al unei cărţi bune. În cele din urmă însă, Septimus este proiecţia viitorului scriitoarei. Doi oameni pe care lumea nu i-a acceptat. Doi oameni a căror viaţă a devenit subiect de roman.

Ultimul destin este cel al Laurei Brown. Se crede specială, într-o vreme în care femeilor încă le mai stătea bine în ipostaza de „neveste disperate,” soţii model cu odrasle bine educate în costum de marinar. Dar Laura nu e aşa. Citeşte, se pierde într-o altă lume. Căsnicia, visul împlinit al oricărei femei, nu o satisface, ci o înspăimântă. Intregul ei „eu” se revoltă. Dragostea bărbatului şi adoraţia mută a copilului nu o animă, ci îi insuflă un sentiment de claustrare. Dar va avea Laura curajul să fugă?

Răspunsul vine abia în capitolul final. „Actorii” se întâlnesc. Laura Brown, mama lui Richard şi Clarissa Vaughn, prietena şi iubita lui Richard. Lumini şi umbre, lacrimi şi cuvinte de consolare. Şi peste toate, orele, mereu orele …

„Orele”. O carte care, mai presus de toate, a trezit amintiri. Zeci de scene rupte din „Doamna Dalloway” care, printr-o amară ironie, îşi modifică cu totul semnificaţia în umbra timpului. Cunningham nu încearcă să imite. El recompune, iar rezultatul este formidabil.