Pânza de păianjen-Cella Serghi

M-am hotărât să citesc „Pânza de păianjen” din dorinţa de regăsi Bucureştiul interbelic. Cred că tuturor le este familiar „Micul Paris” descris cu atâta elocvenţă de Camil Petrescu, Mihail Sebastian şi chiar Mircea Eliade. Bucureştiul interbelic, cu parfumul său, cu bătăliile cu flori de la şosea, cu oameni care nu spuneau niciodată „te iubesc”, ci doar „je t’aime”.

Dar cartea nu mi-a adus nimic din toate acestea. În locul vilelor în care se ţineau serate elegante, cartea m-a introdus în case purtând semnul sărăciei şi al luptei pentru existenţă. Acesta este fundalul pe care se conturează destinul personajului principal, Diana Slavu.

Mi-a fost greu să decid dacă Diana Slavu este sau nu un personaj remarcabil. În esenţă, destinul ei ar putea fi cel al oricărei femei. Născută într-o familie modestă, ea încearcă să îşi depăşească statutul şi, datorită fizicului şi al firii vesele se integrează cu destulă uşurinţă în viaţa mondenă a Bucureştiului interbelic. De fapt, se integrează atât de mult, încât ajunge să adopte un mod de viaţă total incompatibil cu propria origine şi chiar cu propriile aspiraţii de ordin intelectual.

Cred că asta m-a iritat la personaj: uşurinţa cu care se abandonează unei lumi marcate de superficialitate, uşurinţa cu care Diana însuşi devine superficială. Privită din exterior, Diana Slavu nu este altceva decât o femeie în căutarea iubirii. Eu am ajuns să mă întreb dacă personajul a cunoscut, de fapt, iubirea? Răspunsul, confirmat şi de evoluţia ulterioară a romanului, este unul negativ. Căsătoria, adulterul, nu sunt pentru Diana decât încercări de a-şi defini un scop, iar lupta la nivel psihologic, nu se dă între dragostea pentru amant şi afecţiunea pentru soţ, ci între principiile care i-au fost inoculate de familie şi normele impuse de societate. Faptul că Diana are puterea de a se rupe, fie şi ca urmare a unui impuls, de o existenţă care nu o mai satisface, o transformă într-un personaj cu prestanţă.

Finalul romanului m-a marcat profund. Mi-a dovedit că, în viaţă, oamenii se împart în două categorii: spectatori precum Ileana Dima, care, din umbra unei singurătăţi autoimpuse, se mărginesc să constate, şi protagonişti precum Diana Slavu care înfruntă viaţa, care reuşesc să se desprindă din „pânza de păianjen” a sentimentelor, pentru a conferi existenţei lor un scop real.