Pasărea spin- Colleen McCullough

„Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viaţă, mai dulce decât orice altă vietate de pe faţa pământului. Din momentul în care îşi părăseşte cuibul, caută un copac cu spini şi nu-şi găseşte odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuţit.

Şi, în extazul morţii, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoţând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preţ suprem este însăşi existenţa. Întreaga lume înmărmureşte ascultându-l şi Dumnezeu în paradisul său zâmbeşte. Pentru că ceea ce este mai bun în viaţa noastră se obţine numai cu preţul unei dureri existenţiale… Ori cel puţin aşa spune legenda”

Despre „Pasărea spin” aş fi preferat să nu vă vorbesc. Subiectivismul inerent oricărei aprecieri se amplifică în clipa în care, citind o carte, ai mereu în minte o alta, mult mai reuşită. Mă refer, bineînţeles, la „Pe aripile vântului”. Comparaţia pare cam trasă de păr, dar de cele două cărţi m-am „lovit” în exact acelaşi mod: am văzut prima parte a filmului, m-am simţit cucerită, apoi am citit cartea şi am revenit la ecranizare. Asemănările nu se opresc aici. Ambele cărţi sunt în egală măsură istoria unei lumi, cât şi a unei iubiri nefericite. Unele lucruri nu sunt menite să se realizeze, unele poveşti de dragoste se nasc, de la început, sub semnul neîmplinirii.  

Povestea din spatele cărţii vă este probabil familiară. Ecranizarea încă este, la 27 de ani de la lansare, un succes, iar romanul lui Colleen McCullough ocupă un loc de cinste în lista best-seller-urilor. În centrul cărţii se află iubirea neîmplinită dintre  Meggie Cleary, fiica unui ţăran irlandez stabilit în Noua Zeelandă şi Ralph de Bricassart, un tânăr preot, exilat în Australia.  Cei doi se întâlnesc în circumstanţe care în mod normal i-ar face rivali. Meggie este nepoata bogatei Mary Carson, stăpâna Droghedei, o imensă fermă de oi. Ralph, pe de altă parte, este doar un om pe care vanitatea şi orgoliul l-au condamnat la ratare, undeva în mijlocul nicăieriului.

În clipa în care Mary Carson, ajunsă la o vârstă respectabilă, decide să îşi cheme fratele, împreună cu familia acestuia, la Drogheda, pentru a-i pregăti să devină stăpânul unei uriaşe averi, şansele lui Ralph să prospereze la moartea bătrânei par sortite eşecului. Însă orice sentiment pe antipatie pe care preotul l-ar putea nutri faţă de familia Cleary dispare în clipa în care el o întâlneşte pe Meggie, o micuţă timidă, ignorată chiar şi de propria familie.

În timp, între Meggie şi Ralph se naşte o prietenie strânsă, care se adânceşte pe măsură ce nenorocirile se abat asupra familiei Clary. Frank, fratele cel mai mare, părăseşte Drogheda după ce o ceartă cu tatăl său îi dezvăluie adevăratele sale origini. Hal, fratele cel mai mic al lui Meggie moare la o vârstă fragedă.

Cândva moare şi stăpâna Droghedei. Om tiranic, dornic să controleze totul în jurul ei, ea are grijă ca prin decesul ei, să distrugă tot ceea ce un om poate distruge: prietenie, iubire, afecţiune. Îi lasă ferma moştenire lui Ralph. Preotul se vede astfel nevoit să aleagă între ambiţie (moştenirea în cauză garantându-i o poziţie importantă în cadrul Bisericii) şi afecţiunea faţă de familia Cleary. Alge banii, şi dispare din viaţa lui Meggie.

Ruptura care are loc între Ralph şi Meggie nu poate fi însă una de durată. Cei doi realizează relativ repede că prietenia care i-a unit cândva a evoluat către un sentiment mult mai profund. Însă preotul refuză să părăsească Biserica. Drept răspuns, Meggie se aruncă în braţele lui Luke, un muncitor lipsit de profunzime, care nu are alte calităţi decât un şarm trecător şi o imensă dorinţă de a parveni. Curând, tânăra constată că mariajul cu Luke nu îi va aduce nici fericire, nici copii. Dintr-o greşeală se naşte apoi Justine, fiica celor doi, însă apariţia ei nu uneşte cuplul.

În paralel, Ralph cunoaşte o ascensiune fulminantă în Vatican, însă succesul în carieră nu îi alungă amintirea eşecului pe plan sentimental. Revine la Meggie, iar cei doi au o legătură   scurtă, dar intensă. În urma ei se naşte Dane. Meggie revine la Drogheda, păstrând secretul asupra originii fiului ei. Până aproape de sfârşitul vieţii sale, Ralph nu va afla că este, de fapt, tată.

Ultima parte a cărţii urmăreşte destinul celor doi copii, Justine şi Dane. Fiecare îşi caută propriul drum, departe de Drogheda, însă calea spre împlinire cere sacrificii importante.

Finalul este, de fapt, o acceptare tacită a destinului. Meggie se pleacă în faţa vieţii, care, cu valurile ei neregulate îndepărtează iubiţi de iubite, surori de fraţi, părinţi de copii. Acceptă, cu acelaşi stoicism, viitorul Droghedei, o fermă care nu va mai naşte noi generaţii de Cleary.  Justine se pierde undeva în Anglia. Renunţă la propria-i vanitate în favoarea iubirii şi devine, poate, fericită.

Cartea mi-a plăcut şi nu prea. Abordează o multitudine de teme: iubirea, destinul, viaţa în Australia, războiul, eterna luptă dintre ambiţie şi sentimente. Personajele sunt bine conturate, puternice, conflictul e de amploare. Totuşi, la sfârşit nu mi-am putut înfrâna sentimentul că am citit ceva de calitate inferioară. Sunt nuanţe care îţi lasă un gust amar. Scenele de sex nu mi-au plăcut. Erau necesare pentru mersul acţiunii însă modul în care au fost ilustrate este unul artificial, prea plin de imagini şi totuşi lipsit de profunzime. La fel şi relaţia din final, dintre Justine şi Rain. Are ceva forţat …

Ei bine, pornind de la premisa că am devenit prea critică în materie de romane de dragoste, vă recomand, totuşi, „Pasărea spin”.În fond, este un roman reuşit, iar morala pe care o transmite (oamenii sunt singurele păsări care se aruncă în mod conştient în vârful spinului, suferind cele mai crunte dureri de dragul unui „cântec”) demnă de a fi reţinută.   Este, aşadar un  roman reuşit. Reuşit, dar nu strălucit.