Păzitoarea tainei – Kate Morton

După impresia lăsată de  ”Casa de la Riverton”, Kate Morton mi-a trezit interesul. Următoarea carte, aleasă absolut aleatoriu, a fost ”Păzitoarea tainei”. După primele pagini, eram destul de sigură că voi rămâne dezamăgită – un început sumbru prevestea un roman sângeros, lipsit de farmecul romantic al primului. Într-un fel am avut dreptate. Dar în ciuda acestui fapt, ”Păzitoarea tainei” a reușit să mă captiveze pănâ la urmă. Este ceva, în felul în care intriga se încheagă, ce te face să nu lași romanul în mână. De fapt, cartea este așa de bună încât devine obositoare – nu îți permite niciun moment de respiro, evenimentele se succed cu forța unei tornade. Îți solicită atenția la maxim, fiecare detaliu devine crucial în desfășurarea ulterioară. Iar la final, când ultimele pieser lipsă din puzzle își găsesc locul, rămâi stors de energie, surprins că unui scriitor i-a reușit performanța de a transpune o poveste pe cât de îmbârligată, pe atât de credibilă.

Romanul debuteză violent, cu Lauren, o tânără de 16 ani, devenind martora momentului când mama ei ucide un străin. Sfârșește prin a minți pentru a-și acoperi mama, iar episodul este îngropat de trecerea anilor. Dar decenii mai târziu, secretul continuă să o bântuie. Cu mama ei aflată pe patul de moarte, Lauren decide să își înghețe cariera încă promițătoare de actriță, pentru a porni într-o veritabilă vânătoare de fantome, toate având un singur scop: să afle cine era de fapt Dolly, mult înainte să devină soție și mamă.

Acțiunea se mută apoi în trecut. O cunoaștem pe Dolly în adolescență, o tânără nemulțumită, visând la o viață mult peste ceea ce familia ei modestă poate să îi ofere. Fuge de acasă li își găsește o slujbă la Londra, ca damă de companie a unei bătrâne din înalta societate. În această postură, Dolly are ocazia să exploreze până la identificare modul de viață la care visase: trăiește într-un lux relativ, în casa bătrânei doamne și își construiește în secret o identiate paralelă. Dar o garderobă ”împrumutată” și o viață socială bazată pe decupaje din reviste o satisfac pe Dolly doar până într-un anumit punct; tânjește după compania celor din altă clasă socială, visează să fie acceptată drept una de-a lor. Apoi în cadru apare Vivien, un personaj care întruchipează toate lucrurile la care Dolly visează cu atâta ardoare.

Privită de la distanță, Vivien pare a fi femeia perfectă. Frumoasă, bogată, cu o căsnicie reușită, Vivien ar putea fi una din cele mai strălucitoare femei din Londra, dacă nu ar fi rezerva ei, care trasează parcă un zid invizibil între ea și restul lumii. Dar pentru Dolly acest ultim aspect nu pare să conteze: se aruncă cu toată forța în ceea ce ea simte că ar fi o legătură mai puternică decât prăpastia dintre clase, încercând fără succes să îmbine o identitate asumată cu realitatea. Între Dolly, damă de companie și iubită a unui fotograf de război și Dolly, posibilă moștenitoare a unei mari averi și prietenă intimă a frumoasei Vivien Jenkins se naște un hău care va sfârși prin a absorbi toate personajele implicate.

Spre final de roman, cititorul călătorește mai departe în trecut. În Australia, o copilă numită Vivien își duce viața departe de tot ce înseamnă o existență strălucitoare, rezervată elitelor. Apoi tragedia lovește, iar povestea fetiței care căuta tuneluri secrete spre alte părți ale lumii nu va mai fi niciodată la fel.

Secrete, aspirații reprimate, frustrări, dragoste – toate devin ingredientele unei povești peste care se cerne cenușa celui de-al doilea război mondial. Mulți ani mai târziu Laurel, devenită o actriță de succes, încearcă să reconstituie destinele celor două personaje, căutând să afle în același timp răspunsul la o întrebare care i-a marcat existența: ”cine era străinul care i-a vizitat în acea zi fatidică și de ce l-a ucis mama ei?”.

”Păzitoare tainei” are toate ingredientele unui roman bun: o intrigă bine închegată, supans și personaje realiste, fiecare în felul său mesajer al unui statut și al unei perioade istorice specifice . Dar mai mult decât atât, continuă o idee ilustrată cu succes și în ”Casa de la Riverton” – că oamenii se pot transforma, că sub impactul timpului și al propriei voințe, statutul social devine un impediment minor în atingerea propriului destin.