Regina de gheaţă-Alice Hoffman

Happy birthday to me. Oficial sunt babă, iar acest moment nu putea trece nepunctat. În felul meu, bineînţeles… Azi mi-am serbat ziua de naştere ideală. Fără tămbălău şi zâmbete de circumstanţă, doar eu şi biblioteca mea. Pentru o zi, mi-am permis luxul de a mă pierde printre cărţi. Le-am răsfoit încet, le-am simţit mirosul paginilor. În final, am ales una: „Regina de gheaţă” de Alice Hoffman.

Cartea mi-a lăsat sentimentul unei rătăciri printre cuvinte. O combinaţie bizară între un basm şi o poveste veridică.
O dorinţă egoistă naşte haos… Când, într-un moment de furie o fetiţă de opt ani îşi doreşte ca mama ei să nu se mai întoarcă, ea habar nu are că îşi semnează propria condamnare într-un castel de gheaţă, într-o lume lipsită de sentimente. Căci mama are un accident, iar fetiţa creşte cu sentimentul vinovăţiei. Se interiorizează tot mai mult şi dezvoltă o fascinaţie pentru tot ce înseamnă moarte.
Apoi, într-un moment de imensă tristeţe, tânăra îşi doreşte să fie lovită de un fulger şi, ca în toate poveştile, natura o ascultă. Momentul echivalează cu propagarea într-o altă lume; personajul devine incapabil să distingă culoarea roşu, întregul său univers ia culoarea gheţii. Şi totuşi, o aspiraţie nemărturisită către foc o face să îşi caute antagonistul. Îl găseşte în persoana lui Lazarus Jones.
La rândul său victimă a fulgerului, Lazarus este condamnat să ardă … Gheaţa şi focul se unesc… Dar când flacăra atinge gheaţa, o topeşte. Tânăra eroină renaşte, se redescoperă, caută răspunsuri. Apoi Ned, fratele ei se îmbolnăveşte şi vechea tendinţă de autoflagelare iese la iveală. Graniţa dintre real şi ficţional dispare, dorinţa pare să domine totul, însă nu mai este capabilă a săvârşi minuni. Ned moare lăsând surorii lui moştenire un răspuns. „Care este cea mai bună formă de a muri?” „Trăind” .

„Regina de gheaţă” se înscrie în categoria de romane care lasă urme şi nasc idei. Mai mult sau mai puţin, fiecare dintre noi este o regină de gheaţă, prizonier al propriilor temeri. Ne ascundem, ne construim un univers în gri şi albastru, iar apoi constatăm că ducem lipsa soarelui. Acel „ceva” independent de noi, care are strania putere de a ne face să zâmbim. Pentru mine, a venit timpul să-mi caut „soarele” … Nu ştiu încă ce formă va îmbrăca, dar ştiu că undeva, el mă aşteaptă. Un nou an din restul vieţii mele a început…