Romanul adolescentului miop-Mircea Eliade

O carte care inspiră şi demoralizează … „Romanul adolescentului miop” m-a făcut să-mi conştientizez mediocritatea. Aveam impresia că citesc mult, că mă aflu pe un drum ascendent. Triste iluzii care au fost sfărâmate instantaneu de imaginea unui om care şi-a urmărit pasiunile cu mai mult curaj decât aş putea eu s-o fac vreodată.

Să fii tânăr, şi să te abandonezi fără regrete lecturii… Să citeşti ore întregi, să-ţi pierzi nopţile şi să-ţi distrugi vederea doar din dorinţa de a înţelege, de a descoperi. Să regreţi fiecare minut în care viaţa te recheamă în ritmul ei normal, să accepţi un statut inferior într-o lume de mediocrităţi, conştient de propria-ţi superioritate. Iată destinul pe care Eliade şi-l asumă, încă din adolescenţă.

Pentru mine, „Romanul adolescentului miop” s-a tradus în primul rând prin senzaţii, imbolduri. Într-un punct, romanul s-a contopit cu propria mea existenţă. Citeam pasaje în care mă recunoşteam vag, iar apoi altele, în care descopeream omul care aş fi vrut să fiu. Apoi din nou, regăseam propriul meu zbucium în cuvintele altui autor:

„În fiecare noapte adormeam cu gândul la cartea pe care o lăsasem pe masă. În fiecare dimineaţă mă deşteptam necăjit că pierdusem atâta vreme şi cartea rămăsese necitită. Şi mereu mă gândeam la viitor, şi mereu doream alte cărţi, şi tot ceea ce făceam, făceam pentru viitor. Iar zilele treceau una după alta, cenuşii, monotone, iluminate de aceeaşi dorinţă.”.

Am terminat cartea fără să-mi dau seama cine este Eliade de fapt. Ştiu doar că şi-a propus să devină un erou. A fost adolescent miop, apoi un boem pierdut într-o mansardă plină de fum şi în cele din urmă, un om care a înţeles că pentru a putea aspira la un plan superior trebuie să încalce toate legile firescului, să se izoleze, să-şi înfrâneze orice pornire de sentimentalism:

„Toate acestea sunt izbânzi pe care eu le-am însemnat zi cu zi şi care acum s-au pierdut din minte. Dar trebuie să le rechem. Pentru că, altmiteri, anul meu e gol şi sterp. Şi fiecare mă învinuieşte de monotonie şi îmi spune şoarec de bibliotecă. Dar ei nu cunosc patima mea, nici îndoielile, nici zbuciumul, nici lupta, nici biruinţa mea. Ori, acesta e anul meu. N-am cunoscut nici iubirea, nici prietenia, nici nostalgia crepusculelor campestre, nici melancolia toamnei, nici durerea strigătului cocorilor, nici visurile ce izvorăsc din privirea mării, nici bucuriile trupului. Sau – dacă le-am cunoscut- le-am uitat.”

 De fapt, doar a vrut să uite … Ce rol a jucat Nişka în toată această poveste a devenirii? O tânără fată, care a renunţat cu seninătate la perspectivele unui destin de burgheză, pentru a-şi asuma concepţii străine, pentru a creşte alături de un om pe care îl admiră, fără a-l înţelege, pentru a fi în cele din urmă respinsă în cel mai trist mod. A iubit-o ? Sau a fost doar o tovarăşă care s-a dovedit stânjenitoare pe parcurs? Indiferent de răspuns, luciditatea lui Eliade se dovedeşte, în acest caz, dureroasă. Are nevoie de singurătate pentru a evolua, şi şi-o cumpără indiferent de preţ. Nu se ancorează în amintiri deoarce ele îi umbresc prezentul, respinge chemările toamnei pentru că nu are voie să fie sentimental, îşi iubeşte biblioteca şi studiul, se abandonează lor. Să fie aceasta „reţeta” unui om mare? Nu vreau şi nu pot să aflu răspunsul . Mă mulţumesc cu universul meu limitat, iubesc germana şi matematica …