Să te numeşti Melanie Wilkes …

Nu merge şi pace. De câteva luni tot încerc să redescopăr lectura aşa cum o vreau eu: o plăcere nedisimulată, dorinţă de descoperire, pasiune în fiecare pagină. Încercările eşuează una după alta. Îmi este greu să asimilez, pe lângă agitaţia cotidianului şi freamătul unei noi vieţi, fictive. Citind o carte prima dată, îţi asumi inevitabil o existenţă paralelă, cu tumultul şi sentimentele specifice. În momentul de faţă îmi lipseşte această energie, aşa că mă ancorez în ceva stabil. Cred că orice cititor ar trebui să aibă, pe lângă lista interminabilă de „trebuie să citesc”, o carte de căpătâi, în care să se regăsească mereu, în altă formă.

Pentru mine această carte de căpătâi se numeşte „Pe Aripile Vântului”. Am citit-o întâia oară la 16 ani, şi de atunci am revenit mereu la ea. Structurat, de la prima la ultima pagină, sau pe fragmente, când dorul după o anumită stare de spirit devenea prea puternic. Cumulat, am citit-o de vreo 25 de ori, fără a avea pretenţia de o a fi savurat în totalitate, la aceeaşi lectură.  „Pe aripile vântului” este pentru mine o permanentă sursă de inspiraţie. Sufăr, învăţ, mă regăsesc, mă redefinesc. Toate acestea graţie unei cărţi.

Este o carte pe care nu o voi înjosi niciodată cu o recenzie. În schimb sentimentele generate de ea, ele da, merită să fie transpuse. Postarile care vor urma sunt mai puţin imaginea unei cărţi, şi mai mult a transformării mele, ca om.  Mai personale, mai încărcate de subiectivism ca niciodată. Şi iată că blogul meu devine ceea ce în esenţă i-am dorit întotdeauna să fie: un jurnal al trecerii mele printr-o lume de umbre.

*

Să te numeşti Melanie Wilkes

Mereu m-am identificat mai mult cu Scarlett, decât cu Melanie. De fapt, cred că se întâmplă tuturor. La o analiză mai atentă, orice om găseşte în el energie, lipsă de scrupule, imaturitate sentimentală. Să fii ca Melanie e un lucru greu. Înseamnă, într-o anumită măsură, să întorci spatele prezentului. Să îţi formezi din copilărie un set de valori imun la schimbări, să ţii la ele în ciuda obstacolelor, să refuzi să vezi un motiv de schimbare, indiferent de cât de catastrofal ar fi cotidianul.

Să te numeşti Melanie înseamnă să iubeşti şi să urăşti cu tărie. Înseamnă să  renunţi la tine. Tu eşti complet. Ai un set de valori, existenţa ta este dedicată păstrării, apărării şi perpetăurii lor.

Personifici nişte idealuri pe cale de dispariţe într-o lume decadentă. Negi răul, sărăcia, vulgaritatea. Virtuţile tale sunt arme puternice, cu atât mai mult cu cât eviţi să faci paradă de ele. Sunt parte din tine, au acea strălucire accesibilă doar cunoscătorilor. Pentru superficiali eşti un om fără personalitate, pentru că nu te agiţi, pentru că nu fugi după o fericire de moment. Pentru cei câţiva melancolici, reprezinţi un trecut pierdut, dar iubit.

Apoi comiţi o greşeală, una singură, catastrofală: îndrăzneşti să speri că îţi poţi infrunta trupul, slăbiciunea. Clachezi, cum era firesc. Şi mori, iar moartea ta lasă în urmă goluri de neînlocuit.  Dezvăluie realităţi pe care niciun cuvând, oricât de dur, nu le-ar putea ilustra, trezeşte conştiinţa, durerea.

Faci toate astea cu seninătate, pentru că destinul ţi-a dezvăluit de tânără secretul suprem al fericii: să nu ceri vieţii mai mult decât îţi poate da, să te bucuri de prezent şi, mai presus de toate, să îţi făureşti, adânc în inima ta, un loc pe care niciun rău nu îl poate atinge. O lume pură, în care oamenii sunt aşa cum ar trebui să fie, în care valorile nu cad în desuetitudine, în care, mai presus de toate, domneşte blândeţea, dragostea, spiritul de sacrificiu.

Prezentul şi-a pierdut seninătatea. Lumea, aşa cum o percep eu, din colţul meu de umbră, mi se pare prea grăbită, prea vulgară. Prezentul duce lipsă de femei asemeni lui Melanie. Le mai regăsim, zâmbind senin, în cărţile poştale vechi, dar niciodată alături de noi, pe stradă sau în tramvai. Dar până la urmă, e de înţeles… Nu e uşor să fii Melanie Wilkes.