Sonata Kreutzer-Lev Nicolayevich Tolstoi

Mi-a luat destul de mult timp să înţeleg „Sonata Kreutzer”, poate şi pentru că promovează un mod de gândire total incompatibil cu mentalitatea care stăpâneşte acest secol. Cartea este, mai mult sau mai puţin, o pledoarie în favoarea abstinenţei sexuale.

Totul începe de la o discuţie aparent banală, într-un tren. Idei şi argumente uzate, gen „iubirea ar trebui să stea la baza tuturor căsniciilor” găsesc un răsunet ciudat în sufletul unui străin, care intervine brutal în conversaţie, cerând vorbitorilor să definească dragostea. După ce se prezintă drept “Pozdnyshev, […] care şi-a ucis soţia” străinul se retrage.
Puţin mai târziu, într-o încercare de a-şi justifica ieşirea, Pozdnyshev sfârseşte prin a se confesa naratorului.
Ceea ce, în esenţă este povestea banală a unei căsnicii încheiate abrupt, capătă cu totul alte nuanţe pe măsură ce, prin concepţiile de viaţă ulterior dobândite, personajul caută să-şi justifice eşecul sentimental.
În opinia personajului, atitudinea societăţii faţă de sexualitate este cauzantul decăderii morale şi al tuturor frustrărilor. Începând cu tinerii care văd în săvârşirea actului sexual un mod de a-şi confirma bărbăţia, continuând cu medicii care se întrec în a oferi leacuri contra bolilor, stimulând indirect desfrâul, şi terminând cu tinerele care, cu toată candoarea lor aparentă nu încearcă altceva decât să aţâţe bărbatul, toţi oamenii par a accepta şi a stimula manifestările trupeşti, conducând astfel lumea pe o pantă descendentă. Pozdnyshev schiţează imaginea unei societăţi în care “prostituatele pe termen scurt îndeobşte au parte de dispreţul tuturor, iar prostituatele pe termen lung se bucură de respectul lumii”.
Dar personajul merge mai departe, afirmând că momentul în care doi soţi se dăruiesc unul altuia este nu începutul, ci sfârştul legăturii profunde care îi unea.
Deşi blamează societatea viciată, Pozdnyshev nu neagă o clipă că ar face parte din ea. De fapt, povestea vieţii personajului pare a confirma acest lucru: după o tinereţe petrecută în desfrâu, se căsătoreşte cu o tânără de care se îndrăgostise subit, are cinci copii şi duce o viaţă mai mult sau mai puţin fericită, până în clipa în care, surprinzându-şi soţia cu amantul, decide să o ucidă. Achitat ulterior, pe motiv că “îşi apărase onoarea” Pozdnyshev găseşte, în cele 11 luni cât fusese închis, răzagul necesar pentru a-şi înţelege viaţa şi sentimentele. Constată deodată, că, în spatele a ceea ce el numise iubire nu se afla decât un concurs fericit de împrejurări: “În seara aceea mi s-a părut că înţelege tot, tot ce simt şi gândesc eu, şi că ceea ce simt şi gândesc eu sunt cele mai înălţătoare lucruri din lume. De fapt, însă, nu era altceva decât că jerseul şi buclele o prindeau de minune”. Însă condiţia lui de asasin nu îi îngăduie să împărtăşească noul său mod de gândire cu oamenii la care ţine, despărţit fiind de copii, izgonit din cercurile în care îşi dusese viaţa.

Deşi aparţine unuia dintre cei mai însemnaţi scriitori ruşi, “Sonata Kreutzer” pare a-şi fi trăit vremurile de glorie. Idei considerate „sănătoase” şi chiar „inovatoare” cândva, astăzi par mai degrabă dogmatice şi învechite. “Sonata Kreutzer” pare şi ea, depăşită de timp. Dacă o recomand? Nu prea.