Sub stelele tăcute – Laura McVeigh

Am citit multe drame de-a lungului timpului. Mereu, punctul central era lupta. Dramă, noi și noi lovituri, finaluri previzibile – supraviețuire sau moarte. Dar prea puține ținteau cu adevărat personajul.

“Sub stelele tăcute” este o carte profundă, tocmai prin aparenta simplitate prin care evocă evenimente dramatice. Mai mult decât o relatare, este istoria unei căutari. Când în față ți se aștern doar incertitudini, încă mai poți da vieții sens, amintindu-ți ce a fost și imaginându-ți ce ar fi putut fi.

În timp ce Transsiberianul străbate taigaua Rusească, Afsana își evocă trecutul. O lume de basm, în care zmeiele se legănau la apus deasupra Kabulului. O lume în care o fată putea să viseze să devină orice. Visul e spulberat prematur, de venirea la putere a talibanilor. Familia ei se refugiază într-un sat din munți, dar ceea ce pare a fi un eveniment izolat se dovedește doar începtul unui drum marcat de pierderi și durere. Își ating ținta, într-un final – Transsiberianul, calea către o lume nouă, plină de promisiuni. Dar pe măsură ce trenul își croiește drum către vest, iluzia se destramă. Granițele dintre cititor si personaj devin mai vagi, fericirea unuia e durerea altuia, întreaga noțiune de realite este pusă sub semnul întrebării. Ce ne rămâne, când nu mai avem nimic ? Un stereotip, repetat până când devine mantră – ”De fiecare dată, după întuneric se face lumină”.

“Sub stelele tăcute” este în mod surprinzător, un roman bun. Suprinzător în contextul în care poveștile cu dramele femeilor musulmane au devenit un fel de chic lit al intelectualilor. Apar pe bandă rulantă, urmăresc același tipar și sunt în general apreciate pentru că e de prost gust să critici durerea altuia. În acest context, romanul lui McVeigh reușește o dublă performanță – să prezinte un mod autentic povestea unei fetițe afgane scrisă de o autoare irlandeză și să redefinească noțiunea de ”a exista”. Când moare cu adevărat un om ? Când îl îngropăm, sau când încetează să ne însoțească ?