The Royal Diaries – Elizabeth, prinţesa mireasă

Orice fată şi-a dorit, cel puţin odată în viaţă, să devină prinţesă. Trecând de atracţia firească a rochiilor, balurilor şi a unei vieţi dusă într-un castel, a fi prinţesă echivalează, într-o viziune naivă, cu un statut demn de invidiat, chiar, într-o anumită măsură, cu perfecţiunea. „Elizabeth, prinţesa mireasă” vine să destrame acest mit.

Deşi acoperă doar o perioadă de câteva luni din viaţa Elisabetei, jurnalul are puterea de a dărâma stereotipuri.  Mai mult decât povestea devenirii unei regine, el este istoria unei pierderi, pierdere cu atât mai tragică cu cât survine în necunoştinţă de cauză.

La începutul jurnalului întâlnim o tânără vioaie, pasionată de călărit, de viaţa în aer liber la modul general. Aflată în umbra surorii mai mari Nene, Sisi îşi acceptă cu bucurie statutul de soră mai mică a viitoarei împărătese. Formalismul, rigurozatea normelor din înalta societate contravin firii ei spontane, motiv pentru care nu se simte atrasă de ele. Urăşte lecţiile de pian, nu manifestă afinitate pentru limbile străine, compania oamenilor „de viţă nobilă” o plictiseşte. La vârsta de 16 ani Sisi este o adolescentă care, spre a evada de un mediu în care nu se poate intregra, îşi găseşte refugiul în scris.

Şi totuşi, oamenii rămân prizonierii lumii în care au fost născuţi. În vizită la reşedinţa de vară a familiei regale, firea spontană, vivacitatea tinerei se dovedesc mai atractive pentru împărat decât comportamentul ireproşabil al rivalei fără voie, Nene. În paralel, Sisi începe să se simtă atrasă de împărat, iar când acesta se pronunţă, îi acceptă cererea în căsătorie fără ezitări.

Realitatea dură, aceea că luând de soţ un împărat te măriţi cu un întreg mod de viaţă guvernat de reguli stricte, începe să se întrezărească la scurt timp după pronunţarea logodnei.  Elisabeta se trezeşte prinsă într-o lume de care până atunci se ascunsese cu destul succes. Acum însă, orice tentativă de a evada se dovedeşte inutilă; nu poţi decât să te conformezi, cu riscul de a-ţi nega propria identitate. Stilul deschis al viitoarei regine este aspru criticat, chiar şi de rege. „O împărăteasă nu are voie să îşi îmbrăţişeze rudele în public şi trebuie să păstreze, chiar şi în scrisorile cele mai personale, un stil sobru, demn.”; „O împărăteasă are un trusou bogat.”, „O împărăteasă nu poartă niciodată aceeaşi pereche de pantofi de două ori.”, „Viaţa unei împărătese este în permanenţă guvernată de normele impuse de alţii, orice manifestare a propriei personalităţi fiind contrară etichetei”,  sunt doar câteva dintre regulile pe care Sisi trebuie să le accepte. Toate aceste înterdicţii, proiectate pe fundalul întunecat al palatelor Hofburg şi Schönbrunn par a anticipa un destin nefericit:

„Palatul Hofburg este la fel de sumbru şi deprimant ca Schönbrunn, dar mult mai mic. Cel mai groaznic lucru este că, la fel ca la Schönbrunn, în palat nu există nici măcar o singură baie. Nu există băi, nici spălătoare, nici apă curentă, ceea ce pentru mine a fost un şoc. Ei încă mai foloseau oliţe, pe care le cărau apoi prin toate acele coridoare, lungi şi răsunătoare, astfel încât toată lumea putea să vadă tot.
Gândul că voi aici de acum încolo mă face să mă cutremur.”

Până recent, Sisi era pentru mine un model, un simbol al frumuseţii desăvârşite, al puterii de a-ţi împune propria voinţă.  „The Royal Diaries – Elizabeth, prinţesa mireasă” ne dovedeşte că sintagma „Arătă-mi un erou, iar eu îţi voi arăta o tragedie” se aplică femeilor cel puţin la fel de mult ca şi bărbaţilor. O împărăteasă ridicată în slăvi de posteritate nu este altceva decât o tânără victimă a unui gest pripit. Un simbol nu este altceva decât o femeie care a trebuit să se ascundă în timpul vieţii, aşteptând ca istoria s-o repună în drepturi după moarte.