Umbra-Ismail Kadare

Dintre toate romanele citite până acum de Ismail Kadare, „Umbra” mi-a mers cel mai mult la suflet. Este o carte pe care o voi avea ani de-a rândul în faţa ochilor, şi cum s-ar putea altfel ? Cartea vorbeşte despre Albania. Mie mi-a vorbit despre România pe care n-am apucat s-o cunosc.

Rezumatul cărţii, citit în fugă, m-a indus în eroare. Mă aşteptam aşadar la o poveste de dragoste între un albanez şi o pariziancă. Nu luasem însă în considerare faptul că la Kadare iubirea şi politica merg mână în mână.

În centrul poveştii se află un cineast albanez. În vremea în care regimul comunist îşi trăia anii de glorie, personajul are un noroc neaşteptat: devine delegat al Albaniei în Franţa. Dobândeşte astfel şansa de a gusta dintr-o altă lume, lipsită de restricţii, unde cenzura şi lipsurile sunt cuvinte şi atât. Iniţial se integrează bine: îşi face un cerc de prieteni, participă la viaţa culturală a Parisului. Problema, care devine în scurt timp principalul subiect de discuţie în cercurile de cunoscuţi din Albania, este legată de relaţiile cineastului cu femeile. Din lipsă de noroc sau de voinţă, el este ferit de orice contact mai strâns cu occidentalele. Lucru frustant, mai mult pentru prieteni decât pentru personaj. Mesager al unei naţiuni constrânse să tacă, eroul povestirii este aproape forţat să dezvolte relaţii sexuale cu pariziencele, măcar cu una. Actul sexual devine un strigăt de disperare, iar sămânţa „barbară”, plantată adânc în vaginul „civilizaţiei”, singura modalitate de a uni două lumi separate pe vecie.

Lucrurile par să evolueze spre bine în clipa în care eroul o întâlneşte pe Silvaine, o actriţă. Însă relaţia lor necesită tatonări. Silvaine manifestă prudenţă, personajul principal, teamă. Pe măsură ce sentimentele se amplifică, bărbatul devine tot mai conştient de diferenţele dintre cei doi. Revine vechiul mit al lui Konstandin, eroul mort care şi-a părăsit cripta pentru a-şi duce la capăt menirea.

Personajul principal ajunge să se simtă în scurt timp asemenea unui mort. Din când în când i se oferă şansa de a evada din mormântul colectiv numit Albania, pentru a gusta, niciodată pe săturate, din cupa rezervată celor vii, celor liberi. Dar este permis unui „mort” să-şi depăşească statutul? Silvaine poate fi salvarea, dar şi condamnarea. Unirea dintre cei doi nu va schimba nimic în plan real. În plan simbolic, subjugarea femeii este însă strigătul de victorie al barbarilor, care, slabi şi lipsiţi de un viitor cert, se avântă în cucerirea unor mici redute părăsite: femeile.

„Umbra” m-a marcat profund. Am ajuns în punctul în care literele se ştergeau, „Albania” se recompunea în mod misterios devenind „România”. Acolo ca şi aici, vise au murit şi zeci de intelectuali au simţit forţa zdrobitare a cavoului. Spre afară, au pătruns doar şoapte… Dar ce e o şoaptă în marea de sunete ale istoriei ?