Vechiul oraş imperial – Yasunari Kawabata

Sunt cărţi care te urmăresc din umbră. Le vezi uneori pe raftul librăriilor, te gândeşti o clipă cum ar fi să le ai. Le uiţi. Ele nu te uită. Te aşteaptă tăcute, îţi aţâţă imaginaţia prin apariţii spontane. Apoi vine şi momentul când le ai în mână, când magia începe, sau se destramă definitiv. Aşa mi s-a întămplat cu romanul lui Kawabata. Îl pândeam de luni de zile. De câteva ori l-a zărit chiar în mâinile altor cititori. Am ezitat săptămâni în şir să-l împrumut de la bibliotecă. Apoi, într-o zi, am cumpărat cartea. Fără un motiv anume. Pur şi simplu simţeam că îi venise momentul.

„Vechiul oraş imperial” nu este o carte, ci o experienţă în sine, care depăşeşte cu mult limitele impuse de hârtie. E ca un parfum al cărui aromă se degajă treptat. Un roman pe care îl apreciezi pe moment, dar pe care ajungi să îl înţelegi în timp.

Nu reuşeşesc să scap de senzaţia că povestea în sine este mai mult un pretext. Un pretext pentru a ilustra o lume pe cale de dispariţie care, deşi mai păstrează o fărâmă din strălucirea de odinioară, şi-a pierdut, undeva în negura anilor, „motorul” care dădea tradiţiilor esenţă. Poate fără să vrea autorul ne prezintă un declin. Citind, am fost în egală măsura fascinată şi amărâtă.

„În oraş, tot anul, au loc peste trei sute de sărbători tradiţionale, grupate pe anotimpuri, dintre care cele mai importante sunt descrise în carte” [i]. Departe însă de a fi un ghid turistic, „Vechiul oraş imperial” accentuează aspecte pe care o banală descriere nu le-ar putea acoperi. Căci în această lume evoluează Chieko Sada. Fiica adoptivă a unui negustor de stofe, ea întruchipează în egală măsură tradiţia şi schimbarea. Este conştientă de propriul statut, însă şi-l acceptă ca pe ceva firesc. Nu visează la ceea ce ar fi putut fi, nu îşi croieşte o imagine mentală a famliei pe care ar fi putut s-o aibă. Asta până în clipa în care, cu ocazia unei sărbători din Kyoto, Chieko îşi întâlneşte geamăna,  iar trecutul devine deodată teribil de actual. Sora lui Chieko, Naeko nu este o fiinţă norocoasă. Lucrează în munţi, departe de luxul şi ostentaţia oraşului. Şi totuşi, ceva din personaj m-a făcut s-o plac  mai mult. Emoţiile ei sunt mult mai bine conturate, degajă o seninătate şi o siguranţă de sine care îi lipsesc lui Chieko. Chieko e omul gândurilor şi al gesturilor lipsite de continunitate. O fire poetică, dar, în felul ei, o superficială. Naeko, pe de altă parte, e un om pragmatic. Nu îşi face iluzii, e emotivă dar are în acelaşi timp o viziune clară asupra vieţii.

Povestea, dacă romanul are una, este, în fond, povestea unei regăsiri. Două fiinţe asemănătoare, despărţite la naştere, caută drumul una către cealaltă. În paralel se nasc şi două poveşti de iubire. Şi, din nou, ceva mi s-a părut forţat. Fie japonezii nu ştiu să iubească, fie sunt teribil de stângaci în a-şi ilustra setimentele. În poveste Hideo, un ţesător, o cere în căsătorie pe Naeko, după ce ani de zile o iubise în tăcere pe Chieko. Mult mai credibil decurg lucrurile între Naeko şi Shin’ichi. La rândul său fiu al unui negustor de stofe,  Shin’ichi o cunoaşte pe Chieko prin fratele său. O place, însă nu îşi exprimă deschis sentimentele. În schimb o ajută şi chiar acceptă, în final, să fie adoptat de către familia lui Chieko, petru a ajuta la perpetuarea unui nume sortit dispariţiei.

„Vechiul oraş imperial” m-a impresionat mai mult prin descrieri decât prin acţiune. Povestea mi se pare fadă, cadrul, minunat schiţat. Sărbătorile principale din Kyoto sunt descrise cu lux de amănunte, dar mai mult, romanul ne înfăţişează şi un alt mod de a trăi. Şi m-am trezit întrebându-mă cum ar arăta lumea dacă fiecare dintre noi şi-ar lua timp să se piară, din când în când, în contemplarea florilor de cireş…

[i] Citat din „Nota traducătorului” , „Vechiul oraş imperial” pg 5, ed. Humanitas