Verişoara mea Rachel-Daphne du Maurier

Când am început „Verişoara mea Rachel”, am pornit cu idee clară: aceea de a redescoperi peisajele care m-au fermecat în „Rebecca”. Nu cred că există om care, citind „Rebecca”, a putut să rămână indiferent la magia exercitată de Manderley, casa de pe marginea mării, atât de încărcată de mister şi farmec.

Ce m-a determinat în prima fază să citesc „Verişoara mea Rachel” a fost tocmai faptul că întreg cadrul poartă amprenta aceluiaşi peisaj care a inspirat şi „Rebecca”. În privinţa asta, am rămas dezamăgită. Imaginile vizuale nu frapează, marea devine o prezenţă vagă şi nicidecum o entitate atotprezentă. Lumea descrisă în roman este populată de personaje decolorate, lipsite de vigoare. „Rebecca” inspira energie. „Verişoara mea Rachel” miroase a câmp şi a zile leneşe de vară.

Interesant este faptul că, în ciuda acestei impresii prea puţin favorabile, romanul a reuşit să mă captiveze. O carte nu trebuie să semene cu alta pentru a te atrage. „Verişoara mea Rachel” nu m-a cucerit nici prin peisaj, nici prin personaje. Totuşi, cartea are acea notă specifică stilului lui Daphne du Maurier, o doză de mister bine proporţionată, care te face să nu mai laşi romanul din mână.

Rămas orfran din copilărie, Philip Ashley este crescut de către vărul său Ambrose. Relaţia dintre cei doi este foarte strânsă. Au preocupări comune, impart aceeaşi viaţă lipsită de complicaţii, se aseamănă atât la fire, cât şi la chip.

Când Ambrose pleacă într-o călătorie în Florenţa, nimic nu pare să prevestească întâmplările ce vor urma. Nici întârzierile repetate ale vărului său nu îl alarmează pe Philip. Apoi cade „bomba”: o scrisoare, în care Ambrose îşi anunţă căsătoria cu o rudă îndepărtată, pe nume Rachel. Evenimentul, pe cât de neaşteptat, pe atât de binevenit, provoacă agitaţie în comunitatea unde locuieşte Ambrose. Singurul care nu poate să guste noutăţile este Philip. Pentru el, Rachel este o rivală, un element perturbator care va distruge pentru totdeauna armonia de pe moşie. Antipatia tânărului se transformă în teamă în clipa în care îi parvin câteva scrisori incoerente de la vărul său.

Philip pleacă în Florenţa. Sosit acolo, află că vărul său a murit, iar Rachel a dispărut fără urmă. Revine în Anglia şi se străduieşte să ia locul vărului său. Dar tocmai când lucrurile par să se aşeze, Rachel apare din nou, de data aceasta în postura de văduvă îndurerată, care a bătut drumul până în Anglia pentru a returna lucrurile soţului ei.

Contrar aşteptărilor, Philip nu poate să o urască pe Rachel. Femeia îl cucereşte. Are umor, e plină de compasiune şi înţelegere. Previzibil, Philip se îndrgăsteşte de verişoara sa. Dar ca un ghimpe în inimă, îndoielile în chinuie. Noi misive din parte lui Ambrose apar. Scrisori aşternute cu puţin timp înainte de moarte aruncă o lumină nou asupra femeii. Şi-a omorât Rachel bărbatul? Este imaginea de femeie lipsită de ambiţie doar o mască, menită să ascundă un om lipsit de scrupule? Până la final, adevăratul caracter al femeii rămâne un mister.

Philip, pe de altă parte, este mult mai previzibil. Asemenea unui adolescent care cunoaşte pentru prima dată dragostea, el devine orb şi surd la vocea raţiunii. Oscilează între extreme, sfidează normele şi suportă consecinţele comportamentului său nesăbuit.

Finalul se aseamănă mult cu cel din „Rebecca”. Un personaj ajuns la bătrâneţe priveşte înapoi în trecut şi îşi aminteşte. Timpul a trecut, au rămas doar îndoielile. Ele, şi un gol într-un fotoliu.