Vila Amalia – Pascal Quignard

Am ales „Vila Amalia” orbeşte, fără să am cea mai mică idee despre autor sau despre carte. Din când în când îmi place neprevăzutul, în materie de lecturi cu atât mai mult. Am avut, din nou, mână bună. „Vila Amalia” are un efect hipnotizant asupra cititorului. Nu este un roman de suspans, şi totuşi te acaparează. Citeşti repede, te cufunzi în acţiune ca într-o apă necunoscută, precaut, dar totuşi curios. Vârtejul te fură când te aştepţi mai puţin. Paginile zboară şi deodată te trezeşti cu o lectură terminată în braţe, cu gustul fugii încă viu în memorie.

La vârsta când pentru alte femei viaţa se termină, Ann Hidden riscă un nou început: îşi părăseşte partenerul de viaţă şi se avântă într-o ciudată călătorie spre nicăieri. Nu lasă urme. La întoarcerea din Londra, Thomas, iubitul ei, descoperă o casă goală. Amintiri, lucruri personale, obiecte de valoare şi nimicuri, au luat drumul pubelei.

 Pentru Ann începe un lung drum de eliberare, însă nu reuşeşte niciodată să taie complet lanţurile care o leagă de trecut. Elemente dintr-o existenţă anterioară o cheamă iar şi iar înapoi la realitate: o mamă bolnavă, care de 40 de ani îşi aşteaptă soţul să se întoarcă; o prietenă din copilărie; un amic singur, bolnav de cancer. Pentru eroină libertatea nu mai este o stare firească, ci un privileghiu pe care trebuie să şi-l cumpere, uneori la suprapreţ. Rezistă la presiunea şi la reproşurile unei mame neînţelegătoare, îşi înfruntă prietenii, apoi ia, din nou, drumul Italiei. La Vila Amalia femeia îşi înfiripă un nou cămin, îşi redefineşte existenţa. Compune cu fervoare, se pierde în magia furtunilor, îşi pierde identitatea ca şi femeie. Sau cel puţin eu nu am putut-o percepe pe Ann Hidden ca şi o femeie. Sexul îşi pierde caracterul discriminatoriu. Eroina se dăruieşte unui bărbat, trăieşte în concubinaj cu o altă femeie, compară mărimea sexului ei cu cel al unei fetiţe şi sfârşeşte prin a locui în casa unui (fost) homosexual. Îmbină elemente de feminitate cu trăsături pur masculine. Suferă ca o julietă şi înfruntă viaţa asemenea spadasin încercat.  Dar până la urmă revine la vechea matcă Căci un lucru poate întrece fuga: moartea.

Când mama ei moare, Ann trebuie să înfrunte toată teama refulată de-a lungul anilor. Un tată, care revine după decenii, o tulbură, dar dispare la fel de repede cum a apărut, lăsând în urmă doar amintirea unei melodii cântate la pian. Apoi morţile se succed cu viteza fulgerului: o fetiţă, un prieten dispar într-o fugă neobosită spre tărâmul amintirilor.

În cele din urmă, evadarea îşi dovedeşte inutilitate. Dar mai grav este când constaţi, deodată, că nu mai ai de cine să fugi. Că trecutul te-a părăsit în cel mai barbar mod, că eşti singur, pierdut, că prezentul tău nu mai valorează nimic, oriunde te-ai duce.

Este poate ideea de bază a cărţii: că evadarea, libertatea, sunt bune doar atâta timp cât nu ai pierdut totul. Iar uneori, nişte lanţuri care te susţin în caz de furtună, sunt mai bune decât o barcă fără vâsle, care se pierde în gol.

„Vila Amalia” m-a cucerit. Mi-a satisfăcut o fantezie greu de pus în practică. Probabil fiecare dintre noi a visat la un moment dat să lase totul baltă. Să-şi taie părul,  să dea foc trecutului şi să se arunce într-un avion spre necunoscut. Ne lipseşte însă curajul, aşa că ne limităm la cărţi.